Contrastul este una dintre cele mai redutabile ustensile ale artei dramatice. Fie că ne plac sau nu surprizele în viaţa reală, în sala de teatru întorsătura de situaţie, pragul, acel twist care ca un pocnet din degete deturnează întreaga acţiune sunt condimente care nu doar ne menţin atenţia, dar fără de care experienţa vizionării unui act artistic al unei arte performative ar însemna un lung şir monocord de expuneri plate. Cu cât „distanţa de cădere” este mai dificilă, cu atât curiozitatea este mai stimulată, iar rotiţele care se învârt, fie ele şi ruginite, creează acea plăcere a receptării. Un spectacol bogat în contraste, în detalii, în rezolvări care te iau prin surprindere are mai multe şanse să fie plăcut.
„Lecţia” de Eugène Ionesco, în regia lui Radu Iacoban, la Teatrul Mic este un spectacol a cărui structură conţine posibilitatea inserturilor de contraste relevante şi plauzibile. Pornind de la tema piesei – raportul de putere interşanjabil dintre maestru şi ucenic – şi din asumarea sa drept dramă comică de către autor, Radu Iacoban construieşte piesă cu piesă un turn din piese ale unui joc Jenga în care echilibrul instabil necesită logică, luciditate, umor şi spirit ludic pentru a fi entertaining. Cantitatea de acţiuni pe care le inventează şi le pune în relaţie, micile subtilităţi pe care le speculează inteligent, atenţia pentru schimbarea tonalităţilor şi transformarea treptată a atmosferei fac în aşa fel încât la final să pară foarte firesc ca totul să o ia de la început şi nu ai deloc sentimentul de oboseală în faţa unei scene pe care ai văzut-o deja.
Într-un decor perfect integrat spaţiului sălii Studio, semnat de către Cezarina Iulia Popescu, sentimentul este acela al unui demisol în care aşteaptă să îşi facă apariţia personaje ale expresionismului german. Şi nu durează mult până când orizontul de aşteptare este îndeplinit – Marie (Liliana Pană) are aspectul şi motricitatea specifice horror-urilor mute. Un mic accent comic, o indicaţie de cod creativă – dinţii pe care îi examinează în oglindă – şi apoi registrul se schimbă odată cu apariţia Elevei (Silvana Mihai). Desenul regizoral are multe încheieturi care le permit actorilor să descrie un parcurs legitim al acestor relaţii cu comportament specific Teatrului Absurdului. Profesorul (Cristi Iacob) nu este deloc un pedagog pe care să îl asimilăm experienţelor din viaţa reală. Îmbrăcat într-un costum care pare a fi o combinaţie dintre rasă monahală şi uniformă a unui condamnat pentru crimă, cu o atitudine condenscendentă, dar supusă în faţa unei Marie autoritare ce i-ar putea fi mamă, dădacă, profesoară, comandant sau temnicer, transformarea lui porneşte de la notele cele mai delicate ale unui ins binevoitor şi timid, pentru a ajunge la final la tonurile acute ale unui discurs dictatorial rostit răspicat ca într-un dicteu automat halucinatoriu. Traseul său este cel care conduce acţiunea, iar multitudinea de invenţii şi contrapuncte pe care le foloseşte menţin atenţia asupra desfăşurării unei acţiuni de tip cauză-efect.
Umorul este atu-ul acestui spectacol. Odată ce receptarea îţi este îmblânzită de câteva trimiteri simpatice şi glume nevinovate, faci mai uşor pasul spre umorul absurd, complicat şi inteligent pe care îl conţine piesa lui Ionesco. Decodarea acestor posibilităţi de exploatare scenică şi transformarea lor în acţiuni fizice este motivul pentru care spectacolul regizat de Radu Iacoban are ritm şi nu îţi dă voie să oboseşti. Ţii pasul cu el pentru că primeşti mereu combustibil care să îţi alimenteze curiozitatea. Chiar dacă există şi rezolvări superficiale, şi mici alinturi, şi o zonă de confort în care tuşele groase se strecoară şi încarcă inutil structura, ritmul bine strunit face în aşa fel încât să nu îţi rămână agăţate scai, pentru că imediat urmează altceva care îţi solicită atenţia.
Actorii funcţionează compact în acest absurd noire apocaliptic, cu accente comice. Liliana Pană (Marie) are o verticalitate implacabilă, nerv bine conţinut şi prezenţa sa ameninţă cu fiecare nouă apariţie, însoţită şi de însuşirea graduală, prin elemente de costum, a identităţii Elevei. Misterul care pluteşte asupra identităţii acestui personaj – la un moment dat poţi crede chiar că ar putea fi prima elevă care se salvează de cuţitul Profesorului şi alege să îi rămână fidelă şi adjuvantă – funcţionează în beneficiul său, iar replicile expediate rece şi gesturile măsurate vin să completeze imaginea acestei erinii autoritare. Silvana Mihai (Eleva) urmăreşte pas cu pas un parcurs scenic stabil, are o tehnică bine armonizată, care îi permite să menţină un ritm just şi bine temperat. Cristi Iacob (Profesorul) are inteligenţa scenică, farmecul şi simţul ludic ce îi permit să îşi compună personajul ca pe o plastilină pe care o remodelează cu fiecare scenă. Traversează multe registre şi nu are grijă să nu devină demonstrativ, găsindu-şi mereu motivaţii pentru ceea ce spune şi felul în care acţionează.
„Lecţia” este un spectacol foarte entertaining pentru o punere în scenă a unei piese aparţinând Teatrului Absurdului. Nu are nimic din apăsarea excesiv intelectuală care poate plana asupra acestui text. Călătoria metaforică, in loop, pe care Profesorul o face cu fiecare nouă studentă care se încumetă să îi treacă pragul este parcursă precum experienţa dintr-un parc de distracţii în care testezi toate atracţiile.
Teatrul Mic
Lecţia de Eugène Ionesco
Regia artistică: Radu Iacoban
Scenografia: Cezarina Iulia Popescu
Video design: Tudor Prodan
Light design: Bogdan Gheorghiu
Sound design: Aida Sosic
Distribuție:
Profesorul – Cristi Iacob
Marie, servitoarea profesorului – Liliana Pană
Eleva – Silvana Mihai/Cristina Danu
Print