Mărturisesc din capul locului că nu cunosc experienţele regizorale ale lui Andrei şi ale Andreei Grosu. Ştiu doar că cei doi sunt iniţiatorii proiectului unteatru şi în ultimul an am văzut în mica sală amenajată pe strada din spatele clădirii CEC din Bucureşti destule spectacole sau exerciţii demne de tot interesul, dacă ar fi să amintesc doar „Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, montarea Cătălinei Buzoianu, după Matei Vişniec, sau „Zorba Grecul”, spectacol pus în scenă de tânărul Ioan Mihai Cortea, care semna şi dramatizarea textului lui Kazantzakis. Un nou spaţiu pentru creatorii în căutarea unui loc care să le găzduiască proiectele, un spaţiu care a atras într-un timp scurt artişti dornici să lucreze.
Cu puţină vreme în urmă, la unteatru a avut loc premiera unui spectacol montat de Andrei şi Andreea Grosu, care au ales un text important din dramaturgia contemporană, pus în scenă de câteva ori în România. „Trei femei înalte” de Edward Albee cere disponibilitate şi curaj şi din partea regizorului, şi din partea actorului în egală măsură. Este textul cu care dramaturgul american revenea în atenţia criticilor şi a publicului şi câştiga Premiul Pulitzer în 1994, după o perioadă petrecută în umbră, un text intens şi solicitant, pornind de la o situaţie amară de viaţă ce prespune scoaterea măştilor şi reconstituirea interiorului unui personaj din urmele ce ies la suprafaţă. Un text pentru care actorul are nevoie stringentă de lucru cu el însuşi, căci, altfel, riscă să fie refuzat de idee, permisă fie-mi folosirea expresiei cu care Ion Barbu condamna poezia lui Arghezi. Suntem în faţa unei încercări fericite, căci şi regizorii, şi actriţele se achită cu asupra de măsură de o datorie pentru care au lucrat îndelung, fără îndoială. A rezultat astfel un spectacol coerent, remarcabil prin echilibru. Pe de o parte, echilibrul dintre regie şi interpretare, care permite ca şi calităţile regizorilor, şi cele ale interpretelor să se vadă la fel de bine. Pe de altă parte, este vorba despre relaţia de echilibru sau de unitate dintre toate componentele creaţilor lor: decor, costume, ilustraţie muzicală, actorie, regie.
Intrăm într-o încăpere bizară, întunecoasă şi închisă, şi acolo dăm peste trei personaje, la început ambigue: bătrâna stăpână, care ne trimite cu gândul şi la celebrea Miss Havisham din Marile speranţe, romanul atât de amar al lui Charles Dickens, mai tânăra femeie care o îngrijeşte şi se ocupă de treburile ei, şi reprezentanta a unei firme de avocatură faţă de care bătrâna şi-a neglijat îndatoririle. La limita dintre ridicol şi sublim în duh suprarealist, costumele celor trei fantoşe care încep să dialogheze sau, mai bine zis, să monologheze accentuează aerul oniric care pluteşte pe scenă mare parte din spectacol, ajutat fiind şi de un machiaj strident, la care regizorii nu se tem să recurgă. Suntem în faţa a trei păpuşi, manevrate de un păpuşar necunoscut şi absent, trei fantoşe, trei faţade, în spatele cărora se mişcă gânduri, sentimente, idei şi, mai ales, amintiri şi întrebări. Amintirile sunt teritoriul bătrânei (Cristina Casian) reduse aproape în întregime la un corp neputincios, care păstrează însă o poveste, iar întrebările sunt fieful tinerei (Nicoleta Lefter) care, la graniţa dintre infantilism în curiozitate juvenilă, pare despinsă şi dintr-un film de desene animate, şi dintr-un spectacol suprarealist. Între aceste două extreme se află apriga şi caraghioasa îngrijitoare (Florina Gleznea), ca un interstiţiu ce desparte vremelnic cele două lumi.
În aproape o oră şi jumătate, cât durează spectacolului, asistăm la dezvăluiri între registrul caricatural, prin care se anihilează pateticul, şi cel dramatic. Ascultăm poveşti despre tinereţile bătrânei, despre fiul pierdut, de fapt despre o întreagă lume pierdută, la care spectatorul nu are acces, dar în care personajul încă trăieşte. Cele trei actriţe îşi stăpânesc mijloacele şi au grijă la detalii, nimic nefiind lăsat la voia întâmplării/ improvizaţiei. Rostirea (atât de neglijată pe scenele din România) şi mişcarea sunt două cărţi câştigătoare, pentru că sunt imperios necesare în context şi au fost şlefuite pe măsură. Fără ele, şi textul în sine, şi interpretarea şi-ar pierde imediat forţa şi poate că şi mult din conţinut. Pus în faţa a trei ipostaze ale femeii şi deopotrivă a trei vârste ale omului, spectatorul descoperă, pe măsură ce replicile se încheagă şi lumea pierdută este adusă în prezent, chipurile omului şi, evident, grotescul şi sublimul între care este adesea, cum se spune, un singur pas.
„Trei femei înalte” are calitatea de a fi de nepovestit. Eseu şi piesă de teatru, între aforism şi schiţă, textul lui Edward Albee ar rămâne doar un obiect latent, în lipsa unor prezenţe puternice pe scenă. Numai că, în afară de talent, regizorii au avut şi noroc. Cristina Casian, Florina Gleznea şi Nicoleta Lefter sunt trei actriţe de forţă din noua generaţie, trei personalităţi convinse de ce fac şi convingătoare, trei identităţi artistice care au toate atributele autenticului. Şi, pe deasupra, toate proiectele în care s-au implicat au trecut cu brio testul calităţii.