Lecție de balet

Cu greu s-ar putea găsi un balet care să satisfacă mai mult dorinţele celor mai pretenţioşi spectatori. „La fille mal gardee” este îmbinarea perfectă de virtuozitate tehnică, bună-dispoziţie, comedie, partituri ofertante şi câte şi mai câte altele. Nu întâmplător considerată una dintre capodoperele lui Sir Frederick Ashton, legendarul coregraf britanic, „La fille mal gardee” este cea mai recentă premieră din repertoriul Companiei de Balet a Operei Naţionale Bucureşti.

Doi îndrăgostiţi, o mamă autoritară care vrea să-şi dea fiica unui pretendent nătâng, dar înstărit, şi un final fericit, aşa cum îi stă bine unei pastorale. Subiectul este simplu şi previzibil, dar dezvăluirea lui nu strică în niciun fel plăcerea spectatorului. Pentru că, la fel ca toate creaţiile lui Ashton, „La fille mal gardee” cucereşte nu prin temă, ci prin maniera de reprezentare a acesteia. Stilul coregrafului îşi are sorgintea într-o formidabilă dublă tradiţie: cea a teatrului englezesc şi cea a umorului din Albion. De la primul, preia nuanţarea infinitezimală şi precizia. De la al doilea, efervescenţa perfect dozată şi replica spirituală. Îmbinarea reprezintă o atracţie irezistibilă pentru spectator, dar şi o uriaşă piatră de încercare pentru cei aflaţi pe scenă.

Johan Kobborg, noul director artistic al Companiei de Balet a Operei Naţionale, a fost, cu siguranţă, conştient de toate acestea când a ales să pună în scenă „La fille mal gardee”. Şi, dacă a avut emoţii, poate răsufla uşurat: la premieră, totul a funcţionat ca un mecanism bine uns. Experienţa lui Kobborg, crescut la şcoala graţiosului stil Bournonville şi fin cunoscător al baletului englezesc, după o carieră îndelungată ca prim-balerin la Royal Ballet, se face simţită în lucrul cu Compania de balet a Operei Naţionale. Toţi cei prezenţi pe scenă, de la protagonişti şi până la corpul de balet, dansează precis, atent la nuanţe, cu un entuziasm perfect dozat şi controlat. Progresul companiei este vizibil, iar cele câteva mici desincronizări sunt, evident, consecinţa emoţiilor de la premieră.

Coregrafia lui Ashton reprezintă o şi mai mare încercare pentru protagonişti, cărora le impune o perfectă stăpânire a arsenalului clasic, dar şi capacitatea de a sparge „convenţia”, alternându-l cu paşi moderni, abstracţi şi respectând permanent schimbările (numeroase) de nuanţe ale partiturii muzicale. În rolurile îndrăgostiţilor, Alina Cojocaru şi Robert Enache au reuşit perfect toate acestea.

Lise nu este un rol nou pentru Alina Cojocaru, care l-a dansat deja pe scena de la Covent Garden. Personajul fetei care dejoacă toate planurile mamei de a o împiedica să vadă cu iubitul ei îi oferă Alinei ocazia de a face o demonstraţie de măiestrie tehnică şi actoricească. Ea nuanţează desăvârşit fiecare gest, fiecare expresie, fiecare pas. Este zglobie, neastâmpărată, şireată şi, mai ales, absolut adorabilă. Momente precum impecabila promenade en arabesque (aplaudată la scenă deschisă) îţi taie respiraţia. Există artişti care trec dincolo de perfecţiune, în prezenţa cărora îngerul coboară, cu adevărat, pe scenă. Alina Cojocaru este unul dintre aceştia, iar orice ocazie de a o vedea dansând nu poate fi decât un uriaş privilegiu.

Rolul lui Colas, iubitul Lisei, solicită din plin atât aptitudinile de dansator, cât şi pe cele actoriceşti. Robert Enache a făcut faţă cu brio dublei provocări. A avut dezinvoltură, amplitudine, umor şi farmec. Aplauzele entuziaste care au urmat variaţiei lui Colas au fost pe deplin meritate.

Cvartetul protagoniştilor este completat de cele două personaje comice: văduva Simone şi junele Alain. Primul este interpretat în travesti de către însuşi Johan Kobborg şi îi prilejuieşte acestuia o adevărată demonstraţie de versatilitate actoricească. Plăcerea de a fi pe scenă se simte în fiecare moment, culminând cu celebrul dans al saboţilor.

Aceeaşi plăcere de joc se regăseşte şi la Cristian Preda, care construieşte un Alain nătâng, ridicol şi înduioşător. El surprinde foarte bine una dintre principalele caracteristici ale coregrafiei lui Ashton: elementele umoristice au uneori un substrat melancolic, râsul se prelungeşte, undeva, cu o lacrimă. Dar, în stilul clasic al umorului englezesc (căci Ashton provine din tradiţia care i-a dat pe Shakespeare, dar şi pe Sheridan), totul se termină cu bine, furtuna trece, soarele se arată din nou şi fiecare personaj rămâne fericit, cu jumătatea lui (sau, în cazul lui Alain, cu adorata umbrelă).

„La fille mal gardee” reprezintă un succes incontestabil pentru Compania de Balet a Operei Naţionale Bucureşti. Un spectacol cu multe momente de comedie irezistibilă, un balet extrem de solicitant şi foarte bine dansat, cu scene de mare frumuseţe, precum romanticul pas de deux cu panglici, un spectacol ca o plimbare pe pajiştea englezească, în trăsurica trasă de poneiul Amore.

GALERIE FOTO: Fotografii de Cristian Lăzărescu