De ce mergem la teatru? Cei mai mulţi ar răspunde că pentru actori. Pentru vedete, mai exact. La fel de mulţi vor spune că şi pentru a se relaxa. Câţiva rătăciţi vor poveste. Mai toţi caută emoţia. Încerc un exerciţiu de sinceritate şi mă întreb serios de ce merg eu la teatru. De ce îmi place, de fapt, să merg la teatru? Ce caut eu? Bucuria. Bucuria de a râde sau de a plânge pentru că nişte artişti talentaţi spun frumos o poveste frumoasă.
Undeva pe o străduţă cu case vechi din centrul Bucureştiului, într-o clădire din cărămidă roşie, m-am bucurat să găsesc talent cât pentru o scenă mare şi o sală plină ochi. La „Teatrul 7”, într-o sală mică, unde încap cam 25 de scaune, un practicabil şi 2-3 reflectoare, o tânără actriţă oferă un recital de la suflet la suflet. „Zdrobeşte-mă dacă poţi” e incipitul unui destin – o carte de vizită prin care Simona Grumezea ne arată cine poate deveni ea în teatru. În regia Andreei Iacomiţă, pornind de la o idee de Jean Giraudoux, one-woman show-ul de o oră m-a bucurat, amintindu-mi primul motiv pentru care am început să merg la teatru – talentul actoricesc în expresia lui rafinată prin lucru, coagulat în jurul adevărului scenic şi al dragului de profesie.
Am auzit, în diverse formule, ideea conform căreia nu ai ce căuta în meseria asta dacă nu simţi că nu poţi trăi fără ea. Prin interpretarea sa, Simona Grumezea m-a făcut să văd în timp real sensul iubirii necondiţionate pentru „scândură”. Dincolo de cuvinte, de text, de spectacol, m-am bucurat de sinceritatea ochilor actorului. Actorul care stă pe o mică scenă improvizată pentru că iubeşte arta din sine, în aşa fel încât prea-plinul emoţiilor îl contaminează pe spectatorul „civil” de dragostea ei. Văzând-o pe tânăra cu ochi verzi şi înlăcrimaţi, te îndrăgosteşti de teatru.
Cea mai grea probă pentru un actor e să stea singur în faţa publicului şi să-i vorbească. Fără decoruri, costume, muzică şi lumini. E mai spectaculos să vezi „Avatar”ul colorat şi 3D, dar mult mai emoţionant „Amour”. Factorul uman va fi oricând mai de preţ. Simona Grumezea reuşeşte de una singură să transmită prin talent o emoţie necontrafăcută, penetrantă şi de durată, aşa cum o fac spectacolele mari. Gândul bine controlat, care o ia mereu înaintea vorbelor şi le oferă astfel greutate şi sens împlineşte forţa emoţională a unei actriţe care joacă în primul rând din suflet. Parcursul scenic e acompaniat de nuanţe subtile, iar drumul interior al personajului curge ca un izvor subteran, căptuşind expresia atât de sinceră.
O femeie cu mâinile încătuşate la spate ne spune pe-ndelete cum a căutat iubirea. În Petru, în Ioan şi în Samson. Bărbaţi cu nume biblice, nedemni de înălţimea sentimentelor ei. Prea banali, prea oameni pentru pretenţiile trupului şi spiritului acestei femei-arhetip. Chinuri auto-induse, suferinţă, deziluzii, neîmpliniri iar şi iar, până la moarte. A lor şi a sufletului ei rănit şi dezamăgit. E înfiorător de lucidă, caută raţional să potolească o sete venită din vintrele senzualităţii de care e prea puţin conştientă. Ştie că e vinovată, acceptă să fie pedepsită, dar nu şi că a greşit – a fost minţită de viaţă şi condamnată să existe căutând.
Dar ce? Încercând să îşi răspundă, pune întrebări greşite şi se îndepărtează tot mai mult de cea care este de fapt. Vrea să fie o oarecare, o soţie a unui oricare El. Dar Femeia din ea nu poate fi adormită nici cu mângâieri tandre, nici cu cioburi de grijă, nici cu demonstraţii stupide. Eternul feminin. Nu s-a născut bărbat a cărui dragoste să-i fie pe potrivă!
Această vrie sufletească e materialul scenic pe care Andreea Iacomiţă l-a compus pornind de la o idee de Giraudoux. Greu de montat, greu de jucat, greu de înţeles. Şi totuşi, mizând totul pe actorul potrivit, poţi bucura. Spuneam, nu demult, că Simona Grumezea merită să devină o mare actriţă. Acum sunt şi mai convinsă de acest lucru. Aşa mi le închipui eu pe Olga Tudorache, Mariana Mihuţ sau Valeria Seciu la 23 de ani. În această profesie talentul e obligatoriu, respectul pentru scenă esenţial, lucrul continuu, mirarea, căutarea, cultura, toate contează, însă experienţa nu o poţi câştiga decât prin şansa unor întâlniri. Cu regizori, cu texte, cu parteneri, cu roluri. De întâlniri frumoase mai e nevoie ca părerea mea de astăzi să devină cândva materialul unui articol cu titlul „Am avut dreptate”, pe care cu drag l-aş scrie peste ani.
Până atunci mai am timp. Aşa că mă voi întoarce în casa de cărămidă roşie de pe Popa Rusu 30 acceptând provocarea „Zdrobeşte-mă dacă poţi”. E un spectacol curajos, cum îi este şi numele. E un one-woman show fragil care ascunde în spatele unui titlu incitant teme de gândire. E un recital emoţionant care m-a făcut să sper. E una din micile mele bucurii.
Print