„Regele moare este o piesă care nu-și are originea nici într-un vis, nici într-o stare de imaginație liberă… Fusesem bolnav și-mi fusese foarte frică… Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta mi se pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim. Piesa este o încercare de ucenicie a morții…”. Iată cuvintele cu care Eugène Ionesco, dramaturgul care mărturisea că teatrul lui este autobiografic, își povestea experiența personală legată de acest extraordinar text scris în 1962, la 50 de ani, când moartea era încă departe… Moartea, obsesia întregii lui vieți, moartea experiența absurdă căreia nu i te poți sustrage. „Am fost mereu obsedat de moarte”, spunea Ionesco. „De la vârsta de patru ani, de când am știut că voi muri, angoasa nu m-a mai părăsit. E ca și cum aș fi înțeles, dintr-odată, că nu era nimic de făcut ca să scapi de ea și că nu mai era nimic de făcut în viață”.
Un text care vorbește despre experiența întâlnirii iminente cu moartea, acum, aici, într-o oră și treizeci de minute, până la sfârșitul spectacolului, un text care a prilejuit montări celebre, precum cea a lui Victor Ioan Frunză de la fostul Theatrum Mundi, în care regele lor murea în extraordinarul palat creat de Adriana Grand, un text despre seducția morții.
„Regatul” pe care-l gândesc însă Andrei și Andreea Grosu în Sala Mare de la Teatrul Național din București, pentru acest nou spectacol, avându-l în rolul Regelui Bérenger Întâiul pe Victor Rebengiuc este… o mică sufragerie. Iar marea dramă sau marea provocare a întâlnirii cu moartea este coborâtă în sfera profund umană, profund intimă, acolo unde „regele” și „cerșetorul” devin egali, sondând cu un amestec teribil de sadism și cinism reacțiile concrete în fața sfârșitului.
Aproape miniatural, o formulă destul de riscantă pentru Sala Mare a TNB, „Regele moare”, în varianta celor doi regizori consacrați de stilul UNTEATRU, este povestea acelui rege care este fiecare dintre noi în centrul micului său univers și din care, într-o zi oarecare, e silit să plece. Ce e moartea? Urmează ceva dincolo de această existență? Ce înseamnă sfârșitul? Sunt întrebările care ne bântuie existența. Iar dincolo de orice răspunsuri pe care le-au dat vreodată religia sau știința, frica persistă. Frica de moarte este o constantă a existenței noastre. Și o viață întreagă ne ocupăm să ridicăm ziduri, ziduri înalte – de confort – din spatele cărora moartea să nu se vadă, să rămână cât mai departe. Și într-o zi, exact ca-n „Regele moare”, ea apare. Implacabilă. Și micul dejun de a doua zi nu mai există… Și nici chiar cina din acea seară. Căci până la sfârșitul spectacolului trebuie să mori.
Vladimir Turturica nu se îndepărtează prea mult de creațiile scenografice de la UNTEATRU și construiește pe scena Sălii Mari un spațiu ca o insulă într-un ocean, o mică sufragerie, intimă, vetustă, în care se simte aerul unei eleganțe din alte vremuri peste care s-au așezat parfumul și tristețea bătrâneții, cu un aparat de radio vechi, un fotoliu în care doarme Regele, câteva scaune, un lampadar, o masă și-un bufet-galantar pe care se află mai multe coroane de hârtie colorată. Coroane de hârtie… Cu care Regina Marguerite, prima soție a lui Bérenger, îl va încorona pe Regele care începe să moară. Te simți ca și cum ai intra într-o casă simplă, a unor oameni bătrâni, care au adunat în timp obiecte și care și-au creat micul lor „regat” pe care-l stăpânesc parcă de ani și ani și ani… care în fond nu-s decât o viață trecută mult prea repede. Ca-ntr-o clipă de magie.
Și în acest mic regat, care la final se va prăbuși ca sub o piatră de mormânt – superbă imagine a sfârșitului – se desfășoară această extraordinară lecție de moarte. Teatru în teatru. În timp ce regele doarme încă în fotoliul lui, în casă începe „complotul”. Regina Marguerite, Doctorul (călău, astrolog și bacteriolog), servitoarea Juliette și Guardul sunt îngerii morții. Regina Marie e adierea tot mai palidă a vieții. Richard Bovnoczki în rolul Guardului surprinde cu delicatețe și aproape inocență neputința omului simplu de a se opune morții, care pare să-l strivească sub iminența ei. În rolul servitoarei, Florentina Țilea, cu un fel de cruzime a firescului, face tot ce i se cere, aproape fără să înțeleagă drama și, în aceeași cheie, îl face pe rege – niciodată atent până atunci la problemele ei – să vadă frumusețile mărunte ale vieții. Șerban Pavlu, Doctorul, cu un aer degajat, explică în amănunt detaliile morții. E stăpân pe situație și, deși e cel mai realist (și cinic) dintre toți, simți în el chintesența acelor personaje stranii care secole de-a rândul au stat lângă monarhi, amestecând viața cu moartea, citind în stele sau omorând atunci când era cazul.
Ana Ciontea e chemarea spre viață, e acel punct care nu-l lasă să se desprindă. Un amestec de tandrețe, lacrimi, lacrimi multe, feminitate caldă, slăbiciune, Regina Marie, așa cum o creează Ana Ciontea, e pe muchia fină unde se întâlnesc iubirea și ridicolul. Ea e cea care vrea să-l protejeze de propriul sfârșit, să-l mintă, să-l păstreze în viață cu iubirea ei. Ea crede în absolut în ideea că dragostea învinge moartea. Și i se demonstrează în final că nu e adevărat. Ana Ciontea este impersonarea feminității fragile, a slăbiciunii, a iubirii care nu poate învinge timpul, pentru că-i lipsește forța ontologică.
În schimb, Regina Marguerite este opusul ei. Iar creația Marianei Mihuț este teribilă, este cutremurătoare. Amestecă în „compoziția” Reginei Marguerite și cinism, și cruzime, și delicatețe, și forță, și inteligență, și tandrețe și un ceva în plus, indescriptibil, un magnetism straniu care în ultima scenă, în ultimul sfert de oră al spectacolului, când devine călăuza spre lumea de dincolo, face o sală întreagă să nu mai respire. Permanentul schimb de nuanțe, de la ironii la răutăți aproape tandre, în spatele cărora ghicești o poveste de dragoste amară între ea și Regele Bérenger, fostul ei soț, o poveste de dragoste în care, deși de mult încheiată, încă se simt așchiile de gheață ale iubirii rănite, apoi forța cu care-l domină, comicul irezistibil și ironia din spatele replicilor adresate Reginei Marie, toate fac din rolul Marianei Mihuț una dintre cele mai puternice creații din teatrul contemporan. Iar imaginea ei învăluită în lumina stranie (light design Chris Jaeger), când, coborâtă de pe platformă, îl conduce spre lumea morții, e teribilă. Una din acele imagini care conțin atâta adevăr cât să te facă să te gândești o viață cine îți va arăta ție drumul spre lumea de dincolo atunci când va veni clipa. Și înspăimântător e că totul capătă accente seducătoare. Moartea devine, cu ea pe post de călăuză, o liniște îmbietoare.
Victor Rebengiuc, în rolul Regelui Bérenger Întâiul, este încarnarea etern fascinantului Om care s-a născut bolnav de moarte și care se agață de viață în orice clipă. Omul pentru care anii sunt clipe. Omul niciodată sătul de existență. Omul, cu toate bucuriile și tristețile lui, cu toate nepăsările lui, omul căruia niciodată nu-i ajunge timpul să descopere lumea și lucrurile de lângă el, omul în a cărui viață se adună victorii și înfrângeri, niciodată suficiente, omul care iubește și urăște, omul care niciodată nu e pregătit de moarte… Candoare și forță, tristețe și frică, copilărie și maturitate, se regăsesc toate în această extraordinară creație din „Regele moare”. Și, mai ales, mult adevăr. Adevărul acela scenic care face diferența în teatru. Adevăr în spatele căruia se simte cum autobiografia a tăiat cărări adânci. Adevăr personal și adevăr al unui personaj care devine chintesența omului față în față cu moartea. Străbate pe rând fiecare etapă indicată de Doctor, de la furie la spaimă, la disperare, la panică și apoi la liniște… liniștea resemnată peste care se așază întunericul.
Finalul spectacolului justifică pe deplin soluția scenică, întunericul și „pământul” înghițind întregul regat al lui Bérenger Întâiul. Și dacă publicul nu s-ar grăbi și ar lăsa acele câteva minute, în care totul se scufundă, să curgă în tăcere, efectul ar fi și mai puternic. Uneori, aplauzele pot ucide un moment…
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
„Regele moare” de Eugène Ionesco
Regie: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Light design: Chris Jaeger
Distribuţie:
Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc
Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț
Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea
Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu
Juliette, servitoare, infirmieră : Florentina Ţilea
Guardul: Richard Bovnoczki
Foto: Florin Ghioca