Lecţie de (sin)ucidere în direct

Un text cu inflexiuni deopotrivă din Durrenmatt şi din sinucigaşul lui Nikolai Erdman, construit însă în versuri, pe „metoda” Moliere, „Finito” îi aparţine dramaturgului Tasnadi Istvan. Un dramaturg maghiar contemporan, care a debutat ca poet şi apoi şi-a încercat mâna şi în critica de teatru.

Victor Ioan Frunză pune în scenă piesa subintitulată „pseudo-Moliere”, la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc, într-o cheie în care alege să meargă mai degrabă pe latura comică a textului şi mai puţin pe cea funebră, accentuând mai ales nunaţele groteşti. Între grotesc şi kitsch asumat este mobilat şi spaţiul scenic (scenografia este semnată de Adriana Grand). Un colţ de cătun, în care sunt aglomerate un interior de bucătărie dezolant şi sărăcăcios, un garaj cu o maşină veche, un wc de lemn – care va fi scena „măririi şi decăderii” lui Gaspar Blondin (Attila Kozma) – şi, pe parcursul spectacolului, diverse alte elemente scenografice vor fi folosite pentru a crea aceeaşi impresie de sordid. De lume împachetată în cutii de carton, în care, paradoxal, totul e bătut în cuie.

Povestea bărbatului şomer la 40 de ani, care vrea să se sinucidă pentru că nu zăreşte nicio rază de soare în viitor, seamănă puţin cu cea a lui Nikolai Erdman. Vecini şi „prieteni” mai noi şi mai vechi, oameni care au ceva de profitat de pe urma morţii lui, şi mai ales soţia, cu toţii îi creează „condiţii” ca să moară fericit… Iar drama lui se petrece în cea mai mare parte în wc-ul de lemn din curte, care devine un fel de loc de refugiu, scenă de meditaţie şi scenă în adevăratul înţeles al cuvântului. Pentru că regia alege să exploateze probabil cea mai interesantă latură a textului, şi anume cea care este ironizată imixtiunea televiziunii în viaţa (în cazul ăsta şi în moartea) omului. Pe care o cumpără, obligându-l să o transforme în show… Victor Ioan Frunză plusează şi îngroaşă tocmai aceste secvenţe, obţinând dublu efect: un tip de umor la care publicul din Miercurea Ciuc reacţionează garantat şi un atac fin, pe ideea „teatrul – oglindă aşezată lumii în faţă”, la felul în care massmedia controlează şi desensibilizează creierul uman.

Sunt exemplificative scenele în care, după ce Pal, vedeta tv (interpretat de Albert Veress cu un amestec de autentic şi autoironie care funcţionează bine), cumpără cu un contract tentant sinuciderea în direct a lui Gaspar, totul se desfăşoară în spatele camerei exact ca într-un show de divertisment. Gustul cruzimii este subtil creat şi subliniat cel mai puternic de personajul lui Agnes Benedek, tânăra reporteriţă, care aşteaptă cu încântare şi cu o formă de nevinovăţie inumană ca moartea să se petreacă, în timp ce răsfoieşte ultima revistă de scandal.

Atenţia la detaliile care construiesc atmosfera este una dintre trăsăturile importante ale creaţiilor lui Victor Ioan Frunză. Ceea ce e valabil şi în cazul montării de la Miercurea Ciuc. Gesturi, detalii scenografice, construcţia personajelor, toate sunt, până la un punct, conduse pe ideea umor negru, dar umor… şi asta cu toate micile îngroşări de dragul grotescului, gen cele din scena în care mortul în devenire face baie şi cere să i se taie unghiile şi să i se facă masaj în timp ce bea şampanie. Attila Kozma plusează pe alocuri, la fel şi Csilla Dalnoky în rolul divei pop decăzute care foloseşte „evenimentul” încearcând să-şi refacă imaginea şi să-şi vândă noul album, amândoi colorând puternic atmosfera, la graniţa unde kitsch-ul şi grotescul se întâlnesc şi reconstruiesc pe scenă o lume în toată deplinătatea ei absurdă.

În rolul soţiei „îndoliate”, Bernadetta Fekete creează un personaj intersant, un amestec de delicateţe şi fragilitate cu o forţă specifică femeilor simple. Cu feminitatea ucisă de cei 19 ani de căsnicie, dar încă tânără şi dornică de viaţă, oscilează între ridicolul absolut şi tristeţe nesfârşită, atunci când, îmbrăcată într-un capot care o face încă şi mai neatrăgătoare, stă în faţa wc-ului în care soţul ei vrea să se sinucidă şi i se oferă pentru o partidă de sex anal (rezultatul emisiunilor tv de psihologia cuplului)… Iar Victor Ioan Frunză aşază această primă scenă în oglindă cu ultima, cea în care aceeaşi soţie „îndoliată” duce la îndeplinire ultimul gest pe care soţul ei n-a avut curaj să-l facă şi-l ucide înfigând plat şi fără emoţie vizibilă „sabia” printre ulucile wc-ului, direct în trupul lui Gaspar. În aplauzele fericite ale echipei de filmare disperată să arate pe post sânge…

Cu aceste nuanţe şi cu felul în care societatea conteporană a ucis în om felul de a percepe moartea ca pe ceva definitiv, reducând-o la un show, se joacă regia. Ce se întâmplă după acest episod, când camerele se închid şi moartea se dovedeşte a fi „pe bune” este lăsat în umbră. De aici începe o altă poveste…

Foto Adriana Grand

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.