Poveștile de weekend de la Piatra Neamț sunt posibile grație unei disponibilități speciale a actorilor, în sensul irepetabilității și slalomului printre tentațiile manierizării. Sunt posibile însă și grație unui public al cărui orizont de așteptare e supus unui tip de educație ereditar, dar și vaccinal, ca să spun așa. Astfel, urmărirea pariului inițial, de acum mai bine de 60 de ani, în pofida unor sincope, a asigurat Teatrului Tineretului un public, generație după generație, apt să își însoțească actorii. Nu degeaba, acum câțiva ani, spectacole din miezul săptămânii, care treceau bine de miezul nopții, dispuneau de necesara masă critică de spectatori. Pe de altă parte, strategiile repertoriale, chiar și în perioade mai „conservatoare”, au fost astfel concepute încât necesarul vaccin oferit receptorului să facă din acesta un element constitutiv deschis, „dialogal”, al actului artistic. Aș spune că, de pildă, în cazul „Jurassicului”, fenomenul a ajuns până la schimb de locuri, copiii-spectatori, dintre care unii evident nu erau la prima întâlnire cu spectacolul, „regizând” vehement povestea, spre veselia adulților, cu tot cu actorii mânuitori, o bucurie generalizată de cea mai bună calitate, garant al unei noi generații de receptori nemțeni, în egală măsură „gourmands” și „gourmets”, „lacomi” și „fini degustători” ai actului teatral. Reacția, pe palierul promoției cu 10 ani mai mare, am observat-o la „Wolfgang”. De prea multe ori, când se vine „cu școala”, sala e un soi de adăpost obscurizat pentru orice altceva (de la smartphonie la anatomie) în afară de spectacol. În cazul la care mă refer, comuniunea a fost însă impresionantă, iar schimbul ideatic, estetic și energetic aproape palpabil.
Pe acest teritoriu al luptelor subtile, actorii nemțeni sunt evident la ei acasă, schimbând „armurile” relaxați. Andrei Merchea Zapotoțki este, pe rând și fără contaminări între ipostaze, un Miroiu hipster, șugubăț, pasionat, capabil de emoții extreme, un Benedick rocker degustător al esențelor viu colorate ale bufoneriei, dar și o Fantomă paternă falstaffiană, ușor isterică, ușor megalomană, pop-star est-european din vremea Trabantului. Tot așa, Mircea Postelnicu, Domn ironic de cazinou interbelic, apoi lider nobiliar cu apucături de mahala malgașo-constănțeană, Vecin colocvial și blând, născut să se împace cu soarta oricum ar arăta ea, dar și Pingu, un nepot al lui Apolodor ajuns la jumătatea erei geologice de dinaintea celei în care trăim, din neatenția unui savant țicnit și nemărginit de simpatic. Turul de forță al Cătălinei Bălălău se joacă la nivel de nuanță, căci între Eleva visătoare al cărei orizont de așteptare se izbește de șinele căii ferate și situația de fiică a guvernatorului Messinei distanța nu e doar de veacuri și societală, naivitatea ludică a Fabianei presupune alt tip uman, ajuns într-un univers care, sub masca protectivă, e unul concentraționar, iar „animăluțele” preistorice din „Jurassic”, chiar tandre ele, beneficiază de aceeași amplă paletă de disponibilitate. Lui Valentin Florea, duplicat de domn pierde-vară al cazinourilor de odinioară (Poștașul e și el din aceeași esență, doar destinul social l-a lăsat cu niscai trepte mai jos), îi vine perfect „pielea” lui Claudio, latură lipsită de simțul jocului în cadrul triunghiului de amici condotieri și, ca atare, cea mai expusă consecințelor mimesisului. Cam același tip de fragilitate cu clipe eruptive ori exuberante garantează performanțele Bijutierului, cu totul altă dimensiune a actorului fiind aceea a burzuluitului simpatic Doctor Evil ori a sfătosului Pinguin Bătrân. În cazul lui Emanuel Becheru, dacă între Ajutorul șefului de gară, îndrăgostit stângaci și hazliu, și Prietenul lui Wolfgang, model al adolescentului căutând cinstit maturitatea, cu vocația onestității relaționale, mai poate fi o legătură, deja chipul și dinamica lui Don John construiește o tipologie a răului, amestecând gelozia substanțială cu plăcerea pură a provocării de suferințe, totul sub masca unei solidarități suspecte.
Să nu se înțeleagă de aici că actorii care nu au trecut prin încercarea de a performa în mai multe ipostaze pe termen extrem de scurt nu au contribuit în egală măsură la excelența spectacolelor. „Veteranii” Teatrului Tineretului, de pildă: Dragoș Ionescu în al său Borachio, personaj de sinteză îmbinând potențialul justițiar și executantul de conjunctură, cu o intrinsecă și bine strunită ironie, Tudor Tăbăcaru, un Leonato – Trahanache de Messina, Ecaterina Hâțu cu mina ei de Anne Hathaway în intimitate, dincolo de platoșa colțuroasă și fără drept de replică a Domnișoarei Cucu, dar și personajul trinitar cu toate elementele bine individualizate, realizat de Gina Gulai, Cătălina Ieșanu și Loredana Grigoriu, despre care am mai vorbit. Tot așa, Florin Hrițcu cu al său Wolfgang a cărui „muzică” greu ar aminti de Amadeus, deși nu m-ar mira ca prin hățișurile non-conștiente spiritele să se întâlnească, Sabina Brândușe cu a ei depresivă alcoolizată din „Wolfgang”, apoi cu clocotitoarea Beatrice shakespeariană, în eclatant dublu cu Benedick al lui Andrei Merchea Zapotoțki, ori Cristina Mihăilescu și a ei bizară Necunoscută.
Am notat cele de mai sus întrucât, pentru susținătorii ideii de trupă, cea de la Piatra Neamț poate funcționa ca model pilot și nu neapărat prin cine știe ce decizie administrativă, deși ingeniozitatea/inspirația directorilor teatrului, în decursul deceniilor, e și ea de amintit. Există o (bio/geo)chimie a unor spații, totuși, un magnetism care se transformă în bucuria jocului. De care profită toate componentele spectacolului propriu-zis.
Pentru Radu Nica, astfel, „Mult zgomot pentru nimic” a însemnat nu doar prilejul dezvoltării unei retorici de comedie shakespeariană (inspirat recursul la traducerea Luciei Verona, din ediția completă Shakespeare, ajunsă acum la al XIV-lea volum, la Editura Tracus Arte, în coordonarea lui George Volceanov – lucrare-monument care, cred, ar trebui să intereseze și juriile UNITER, cel puțin…), dar și o discretă și coerentă relocare în imediatul cel mai exact. În scenografia geometrică a Iuliei Gherghescu, narativitatea costumelor merge mână în mână cu povestea încurcăturilor amoroase bătute de valurile unei Mediterane cu iz dâmbovițean. Intervenția, în carnaval, a măștilor românești reprezintă un contrapunct în egală măsură straniu, amenințător și comic, în contextul de mentalitate în care războiul ține, pare-se, mai degrabă de entertainment, lucru, de altfel, deloc străin vremii la care trimite textul shakespearian. Iar entertainment-ul este al triunghiului reprezentativ Don Pedro – Claudio – Benedik (patrulater, dacă îl adăugăm și pe Don John, diferența sa specifică neexcluzând genul proxim al contextului), care nu este neapărat al unor proaspăt îmbogățiți, stupizi prin propria lor natură. Există, încă, o candoare (caragialescă, era să zic, deși în cazul românesc nu sunt dintre partizanii candorii personajelor) care face posibilă rezolvarea justițiară a intrigilor, fie ele și de curte medievală (căci evul, într-un sens, e mereu mediu). Cheia montării propuse (la fel de geometric, aș zice, ca scenografia) de Radu Nica este perceptibilă în final: am asistat la o repetiție – a spectacolului după textul shakespearian? a unui fapt de când lumea și, deci, etapă cu etapă, repetabil? a condiției umane însăși? a infinitelor chipuri ale comediei (umane)?
Iar această din urmă întrebare ne întoarce la dimensiunea ludică, la pofta de joc (dar și de joacă), scena-masă de lucru și ecranul de proiecție din „Jurassicul” Anei Crăciun-Lambru, păpușile regizoarei și ale lui Alexandru Răzvan Chendrean și butaforia lui Cristian Petrescu stând mărturie.
Print