În weekendul care a trecut, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a oferit un model de normalitate care în destule alte locuri ar ține de performanța rară sau de accidentul fericit: patru spectacole, toate cu testul excelenței trecut cu brio (două de anul acesta – „Steaua fără nume” și „Mult zgomot pentru nimic” –, unul de anul trecut – „Jurassic” – și deja cunoscutul „Wolfgang” din 2017), purtând semnăturile unor regizori din promoții diferite – Alexandru Mâzgăreanu, Ana Crăciun-Lambru, Radu-Alexandru Nica și Radu Afrim, ordinea fiind și cea a vârstei, de la 32 la 51 de ani. Din fericire, factorul statistic-biologic, ca să spun așa, s-a dovedit a nu fi un indice care să greveze asupra perspectivei axiologice nici din punctul de vedere al structurilor regizorale, nici din cel al disponibilității echipei de actori dintre care trei au fost prezenți fără pierderi de energie (patru spectacole în trei zile sunt totuși și o probă de anduranță) și fără defecte de individualizare a personajelor, de la un capăt la altul al sfârșitului de săptămână: Cătălina Bălălău, Valentin Florea și Mircea Postelnicu. În același timp, toate cele patru spectacolele sunt comedii (adică spectacole care stârnesc râsul sănătos – cred că nu e rău de precizat, locul comun al tragediei care se ascunde în spatele fiecărei comedii ducând de prea multe ori la demonstrații acute de plictis ori de prețiozitate cum altfel decât ridicolă; în definitiv, și în spatele fiecărei tragedii se ascunde o comedie, depinde cine de unde privește – „și cu asta ce-am făcut?”) savuroase, cu vaste întinderi subtextuale.
Mă voi opri în textul care urmează numai asupra celui dintâi spectacol, inevitabila contaminare analitică fiind neproductivă în cazul dat (vor urma curând și celelalte). Când Alexandru Mâzgăreanu mă anunța, acum ceva vreme, că vrea să monteze o „Stea fără nume” nonverbală m-am gândit (oarecum amuzat) la un exercițiu de teatru-dans de cel mult un ceas, în niciun caz la o demonstrație narativă extrem de coerentă și imaginativă, din care abia de-ți dai seama că lipsesc vorbele ca atare, deși Mihail Sebastian nu lipsește nicidecum ba, aș zice, e prezent mai mult decât în toate montările cu acest text pe care le-am văzut (deloc puține). Surpriza e egală, cred, în intensitate, cu cea oferită, de pildă, de montările semnate de Radu Afrim după alte texte clasice fundamentale precum cealaltă capodoperă a lui Sebastian, „Jocul de-a vacanța”, de la Teatrul din Baia Mare, „Trei surori” de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe sau „Năpasta” de la Naționalul bucureștean, și mă refer aici la o perspectivă realmente inedită, renunțând la litera textului, în schimb asumându-și până la detaliu și fără lacune spiritul acestuia.
Desigur, Raluca Alexandrescu (decor), Alexandra Mâzgăreanu (costume) și Mihai Păcurar (video) au o contribuție evidentă, contextuând spațial când glumeț (se joacă în interiorul unui paralelogram desenat de „calea ferată” a unui trenuleț electric ce apare din când în când „ ca un vis de tinerețe printre anii trecători” – citatul din Alecsandri nu e doar de dragul păstrării într-un specific regional), când polemic (pe spate se conturează ceva semănând a furnale și blocuri), când de o emoție rafinată, ca în cazul plimbării Monei și a lui Miroiu printre planete și planeți. Și, în legătură cu personajele: Alexandru Mâzgăreanu le evită numele proprii (în orice caz în caietul program), sugerând că importantă e mai degrabă tipologia decât o poveste foarte exact delimitată. Fiindcă (nu uitați citatul din Alecsandri), nu (doar) despre o localitate uitată de Dumnezeu pe undeva, prin provincie, pe unde, totuși, trece trenul (dar nu oprește, iar când o face e evenimentul mileniului – pentru cei din tren, în schimb, cum știm de la Einstein încoace, timpul trece altfel, iar localitatea nici nu există) este vorba, cu metehnele și bizareriile ei („orașul mic te-nghite-ncet/cu ale lui tăcute strade,/cu oameni proști, dar cumsecade”, zicea Macedonski – rețineți și versurile astea, dar și târgușorul de jucărie din stânga scenei, cam ca acelea ale colecționarilor de trenulețe electrice), plus germenele ratat al unei povești de amor (lacrimogenă cu măsură). Pentru că, aș zice după montarea de la Piatra Neamț, despre „glasul roților de tren” este în primul rând vorba (în deplină consonanță înlăuntrul textului lui Sebastian), adică despre o nesfârșită nostalgie a unor existențe irosite, unor pulsiuni uitate cu premeditare din motive cutumiere, unui viitor și legic eșec generalizat de presiunea mediului care, aici, are și un mare maestru în persoana Domnișoarei Cucu. Fiindcă eu cred că, în spectacolul lui Mâzgăreanu, acesta este personajul principal, iar Ecaterina Hâțu îi dă perfect și carne, și aură. O spun fiindcă strategia regizorală propune, ca într-un studiu de caz, și urmărirea „vieții secrete” a actanților (opțiunea nonverbalității se dovedește astfel un suport ideal). Să o luăm pe rând. Domnișoara Cucu a fost cândva elevă (era să zic s-a și născut cândva, deși nu m-ar mira să fie ca universul ori divinitatea, fără început și fără sfârșit) și, evident, în situația de a opta între elementele unei perpetue alternative. De aici nevoia regizorului de a dubla Eleva Zamfirescu: O elevă visătoare (Cătălina Bălălău) – nu ați uitat citatul din Alecsandri, da? – și O elevă silitoare (Corina Grigoraș) – silitor de la a se sili pe sine? de la a-i sili pe ceilalți? Exuberanța Visătoarei, sub semnul ludicului copilăresc, dar și al unui soi de naivitate programatică, este (cel puțin printre altele) o prefigurare a Monei. Dacă Visătoarea Cătălinei Bălălău este un Gavroche pe baricadele moravurilor de târgușor cu urbanitate relativă, Silitoarea Corinei Grigoraș este evident oglinda adolescentei Cucu. O demonstrează secvența de acasă a acesteia din urmă, de o limpede feminitate, dar, cum s-ar zice, pe deplin conspirată. Domnișoara Ecaterinei Hâțu e o bombă sexuală, ar fi de o feminitate exemplară, dar manifestarea „la vedere” trece pulsiunea sexuală în perimetrul exercițiului (și exercitării) puterii. De aici și plinul de haz joc cu indicatorul de lemn care se și rupe de vreo două ori, element falic limpede, dar și unealtă armată a situațiilor dictatoriale: Domnișoara Cucu e Visătoare în intimitatea absolută și Silitoare de cum deschide ușa. În afară e de fapt semnul unei masculinități/masculinizări agresive, de care, într-un fel sau altul, întreg ambientul se teme, care stabilește norma punând, de pildă, în gară afișul cu „interzis eleve” (clasica imagine barată, prinsă în cerc).
Dacă dubletul de Eleve reprezintă și trecutul virtual al Domnișoarei, viitorul este reprezentat de un triptic inventat (dar sugerat de textul lui Sebastian): cele trei Pensionare (Gina Gulai, Cătălina Ieșanu și Loredana Grigoriu). Ținta lor poate fi Miroiu – varianta masculină, adultă și potențial inseminatoare a Elevei Visătoare -, oricum masculul care de acum e din nou obiect necunoscut și, eventual, scandalos (Miroiu scapă de ele doar printr-un scurt, dar elocvent strip-tease). Funcția falică a baghetei Domnișoarei se preschimbă în vocația parastasului cu lumânare, colac și pahar de plastic cu colivă (deși așezarea celor trei rânduri de astfel de „arme” obligatorii din dotarea Pensionarelor n-aș zice că nu sugerează mecanica sexuală, sublimată, era să zic, după chipul și asemănarea unei veștejiri nu atât naturale, cât impuse de șirul infinit de Domnișoare), într-un context în care unicul element viril plauzibil ar fi Poștașul (Valentin Florea), iar elementul excitant pensia. Același Poștaș îi aduce Domnișoarei Cucu indicatorul falic și de reținut că personajul zbătându-se între aplomb și teamă este venit cu trenul, ținând deci de același inventar al exoticului, chiar dacă obișnuința, fie ea și lunară, i-a scăzut cota de inedit.
La masculin, cuplul Elevelor își găsește un soi de relativ în persoana Șefului gării (Dan Grigoraș) și a Ajutorului său (Emanuel Becheru), primul scrofulos (mă rog, Silitor) la datorie și cu benignă vocație autoritară (Ei, uitați-vă bine în jur, ați văzut până și cel mai neînsemnat șefuleț care să nu se creadă Napoleon? În fine, uitați-vă bine și-n oglindă…), al doilea reprezentant al cetățeanului somnolent (cel turmentat încă avea vocație civică), căscând tot timpul, adormind comic în varii situații, deși Eleva visătoare poate că l-ar putea trezi cândva, în cazul în care s-ar ivi un context potențial erotic. Dan Grigoraș și Emanuel Becheru se constituie într-un cuplu comic simpatic și eficient și, în definitiv, în încă o oglindă în fața celor care râd. Ca să știe de cine râd…
Două cupluri fac, într-un fel sau altul, excepție, tocmai pentru că țin de economia exoticului: Profesorul (Andrei Merchea Zapotoțki) și Necunoscuta (Cristina Mihăilescu), altfel spus Miroiu și Mona, el salvat de bibliotecă, ea de condiția de callgirl, Domnul (Mircea Postelnicu) și Domnul periculos (Valentin Florea), un fel de dublu Grig, care oricum sunt din altă parte și din cu totul altă poveste decât a micii localități prin care doar trece trenul. Dacă aceștia din urmă sunt, până la urmă, rezoneurii poveștii, Miroiu și Mona sunt forma adultă câștigătoare, fie și pentru o seară, a destinului potențial al Elevei Visătoare, dar și a pierdutei senzuale Domnișoare.
Seară amorsată însă nu doar de accidentul apariției Necunoscutei, ci, mai ales, de tratatul de astronomie care, în montarea de la Piatra Neamț, e un op minuscul, dar care, când e deschis, luminează, e el însuși cea dintâi stea (efectul e extraordinar), dar și fermentul unei expansivități generalizate care pornește, e drept, din gesturile stimulatoare ale Monei, dar trece la întreaga comunitate, redescoperind feminitatea temperamentală a Pensionarelor (n-ați uitat citatul din Alecsandri, da?), revolta împotriva interdicțiilor (se rup afișele anti-eleve din gară), ba chiar solidaritatea (cu toții o apără pe Necunoscută contra Domnișoarei) într-un dans al oglinzii, al ispitei, al adevărului frust, proaspăt revelat.
Trebuie neapărat adăugat încă un personaj colectiv, cel al „ceferiștilor” orchestratori de situații, jucați credibil și necesar de patru mașiniști ai teatrului, agenți ai destinului, încă o soluție generată de necesitatea tehnică rezolvată ingenios, adăugând când la efectul comic, când la cel emoțional: Iulian Corfu, Vasile Diță, Alexandru Sârbu, Constantin Timofte.
Și totuși, nu-i mai multă descătușarea provocată de coborârea Necunoscutei printre muritorii adâncului de provincie, poate din cauză că acei doi Grig cheamă la rațiune, poate fiindcă somnul aceleiași rațiunii (ori națiuni?!), sugerat de hazliul lui reprezentant – Ajutorul de șef de gară –, nu poate naște decât monștri, poate fiindcă Pensionarele se-ntorc fără să crâcnească la treimea colac-colivă-lumânare. Sigur fiindcă Domnișoara recâștigă poziția de forță, cu tot ce înseamnă asta, prin dispariția concurenței. Dovadă că, din păcate, nici măcar gândurile nu sunt libere chiar peste tot, cum o spune un celebru cântec revoluționar nemțesc de acum aproape două veacuri. Contrapunctul de final e deosebit de puternic, iar strategia comediei îl face cu atât mai inteligent și (dum spiro spero) mai eficient.
Print