Legătura dintre un El, de şase ori Ea şi Shania Twain

Mirabela Damaschin, Teatrologie, anul II

Un El. Obişnuit. Normal. La fel ca oricare alt corporatist ce îşi trăieşte rutina zilnică: merge la serviciu, are o iubită, e părăsit, se apucă de fumat, aşteaptă un autobuz ce întârzie să apară etc. Şase momente diferite din viaţa lui în care se intersectează cu câte o Ea.

Textul lui Alexandru Unguru, scris în 2014, „Ka-Chiiing!”, pus în scenă la Teatrul Mignon, surprinde un El abordat sau care abordează şase femei în tot atâtea zile, ce încearcă pe rând să îl păcălească şi să îl convingă să le ajute cu bani, fie în schimbul unui favor, fie în schimbul unui produs pe care vor să îl vândă sau, pur şi simplu, cerşind. Deşi spectacolul își propune să fie în acord cu textul, e greu de acceptat convenția că El are parte de toate aceste întâmplări în şase zile diferite, ţinând cont că poartă aceeaşi costumaţie, constând într-o cămaşă cu mânecă scurtă de culoare bleu şi un pantalon lung negru, indiferent de momentul zilei (fie că e dimineaţa în timp ce merge spre muncă, fie că e seara, aproape de miezul nopţii, în timp ce e agăţat de o prostituată în staţia de autobuz). Deloc credibil faptul că un tânăr salariat nu-şi permite să-şi schime ţinuta măcar o dată la două zile. Cum de altfel e puţin credibil ca un tânăr de statutul lui să aibă o atitudine accentuat nepăsătoare în gesturile făcute pe o stradă din centrul oraşului (ţine mâinile în şold în mers, nu are o poziţie corectă şi conformă cu locul unde se află). În plus, puţine sunt momentele în care se înţelege încotro vrea să meargă sau cum s-ar defini concret momentul corespunzător fiecărei scene. Se pot numi „întâlniri întâmplătoare” ce se petrec în acelaşi loc, prin care e silit probabil să treacă zilnic. Acelaşi loc s-ar defini în acest context şi prin acelaşi decor, aproape inexistent, constând într-un paravan realizat din mii de bani de către artistul George Marinciu, căci, deşi se prea poate ca asta să fie şi ideea, e într-o oarecare măsură absurd ca paravanul auriu să ţină loc de un stâlp pe strada pe care trece tânărul, de staţie de autobuz sau de un bloc din cartier vizavi de care locuieşte fosta lui iubită.

Scaunele spectatorilor sunt întoarse cu faţa spre ieşirea din sală, implicit cu spatele la scenă. Fapt ce nu reprezintă deloc un disconfort, dar e ciudat, fiindcă e gândit astfel încât, dacă prin absurd ar exista un spectator nemulţumit de spactacol şi ar vrea să părăsească sala ar fi reţinut de faptul că „ar trece prin cadru”.

Un alt aspect prea puțin transparent în felul cum este construit spectacolul este construcția personajului Ea – nu e limpede dacă e una singură, care se deghizează pe rând în diverse personaje, sau sunt şase Ea, niciuna neavând nimic în comun cu cealaltă. Însă indiferent de faţa pe care o arată, e haioasă, dinamică, uneori acidă şi ţine constantă atenţia publicului prin charismă şi atitudine. Se observă o uşoară notă de superioritate între interpretarea tinerei actriţe Alexandra Laura Badea (Ea) şi a lui Alexandru Unguru (El) care parcă nu vrea să dea mai mult, deşi ar putea… E plasat cumva în altă sferă, nu participă activ la dialog, nu are întotdeauna reacţiile potrivite, uneori o abordează sau îi răspunde cu un calm nejustificat în construcția spectacolului. Faptul este surprinzător cu atât mai mult cu cât Alexandru Unguru semnează şi regia acestui spectacol.

Legat într-o mică măsură de momentele celor trei muzicieni (Luisa Juverdeanu-flaut, Cristian Stănoiu-fluiere, Doru Gabriel Sandu-chitară) care vor să ia parte la acţiune, plasaţi la cerşit în aceeaşi zonă în care El are parte de toate întâmplările, spectacolul nu este încă „închegat”. Cei trei îşi fac numărul, de fiecare dată când El şi Ea părăsesc spaţiul acţiunii, până la întoarcerea acestora şi pe alocuri spun câte o replică atât cât să se dea impresia că sunt şi ei parte din întreg şi nu ţin loc doar de paravan pentru trecerea timpului necesar pregătirii actorilor să treacă la scena următoare. Însă nu sunt prea convingători, nu comunică suficient între ei şi nici cu publicul, atunci când situaţia o impune. Aceeaşi greşeală o face şi Alexandru Unguru când „se face că” fumează dintr-o ţigară, pe care nu o aprinde, de fapt, niciun moment.

„Ka-ching” expresie folosită pentru a reprezenta sunetul unei case de marcat în momentul în care se înregistrează banii daţi de un client printr-un card sau cec, prescurtare venită de la „cashing this check”, spectacolul Ka-chiiing! Însumează, de fapt, ideea de a face bani cu orice preţ – Ea vrea să ciupească ceva după El, El, la rândul lui, e atent ce şi pe ce cheltuieşte, iar muzicanţii au ca singur scop să facă un ban în plină stradă.

Cu lipsurile aferente, Ka-chiiing!, care poartă semnătura lui Alexandru Unguru a reușit, totuși, să umple până la refuz sala în seara premierei.

Rămâne o întrebare… În fond, care este legătura dintre un El, de şase ori Ea şi Shania Twain? Niciuna. Sau poate doar că la finalul spectacolului se aude pe fundal „Ka-ching!”, single lansat de cântăreaţa canadiană Shania Twain, în 2003.

Teatrul Mignon

„Ka-chiiing!”, text și regie Alexandru Unguru

Distribuția:
Alexandra Laura Badea

Alexandru Unguru
Muzică live:
Luisa Juverdeanu – flaut
Cristian Stănoiu – fluiere
Doru Gabriel Sandu – chitară

Scenografie și afiș:

Ioana Simion
Cristian Stănoiu