Viciul este cea mai vinovată dintre plăcerile omeneşti. Un cuvânt rece, cu rezonanţă metalică; scurt, ascuţit şi periculos. Cu toţii ne scuipăm în sân de deochi, de cele mai multe ori cu falsă pudoare, atunci când este pomenit, dar cu toţii îl îmbrăţişăm mai pe ascuns, mai cu voluptate, mai inocent sau de-a dreptul maladiv. De la o pătrăţică de ciocolată cu lapte savurată pe furiş, la paharul de vin roşu de la cină, de la adrenalina hazadrului la extazul delirant al substanţelor interzise. Inocent sau grav, viciul ne tentează şi ne seduce pe toţi. Şi poate cel mai pervers dintre vicii este sexualitatea care ne aţâţă creierul până când creşte nivelul de endorfine, dopamină şi serotonină şi ne considerăm îndrăgostiţi. Iubirea este, de fapt, foarte perversă; şi cu cât o recunoaştem mai mult, cu atât o condimentăm mai picant.
Despre viciu, perversitate, jocuri ale minţii şi putere este vorba în spectacolul „Legături primejdioase” de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Lacos, montat de Cristi Juncu la Teatrul Mic. O sugestie de burghezie franceză de la 1760 prelungită peste istorie, ale cărei obiceiuri, maniere şi aparenţe se perpetuează în timp, în care voluptatea de a seduce şi a te juca de-a falsa morală ajunge la rang de artă. Melanjul dintre atmosfera impunătoare şi solemnă de secol al XVIII-lea şi lejeritatea acceptării celor câteva inserturi care trimit la contemporaneitate este o abordare foarte proaspătă a unui text care a făcut deja istorie atât în literatură, cât şi în cinematografie. Povestea luptei de orgolii dintre Vicontele Valmont şi Madame de Merteuil în care cad pradă victime colaterale ale artei celor doi de a seduce sportiv are toate ingredientele pentru a putea fi spusă cu intensitate. Iar asta şi face Cristi Juncu, optând pentru un echilibru bine acordat între naturalism şi sugestie.
Invenţiile regizorale rămân într-o zonă a plauzibilului, au eleganţă şi pun accentele clare în dezvoltarea relaţiei dintre personaje, fără a deveni cu nimic ostentative. Dimpotrivă. Elimină orice soi de obscenitate sau vulgaritate şi esenţializează prin sugestie grotescul unor situaţii impudice. Ceea ce suntem lăsaţi să intuim în scena în care Valmont scrie o scrisoare de dragoste în timp ce curtezana îi e „birou” e mai intens şi impresionează exponenţial mai bogat imaginaţia decât orice expresie brută a unui act sexual crispant de altfel pe o scenă atât de apropiată de public. Soluţiile regizorale au rasă, intelilgenţă şi rafinament şi mizează pe efectul pietricelei aruncate într-un lac, care tulbură luciul apei în cercuri concentrice.
Spaţiul de joc şi costumele create de Cristina Milea aduc o lume metamorfă, în care pompa trecutului şi materialele prezentului au prestanţă şi putere de simbol. Florile de plastic crescute peste toată scena, urcate pe obiectele de mobilier, încrustate în mânerele revolverelor, în tăvi şi pahare, ca un fel de muşchi sălbatic care înghite tot ce atinge, trimit imediat la această aparenţă artificială de bun gust şi rafinament care încorsetează o lume. Rochiile şi redingotele din piele dau mai multă senzualitate prezenţei personajelor, iar malacovurile ample sugerează epoca unui Iluminism decadent. Pe un podium cu trape şi sertare secrete, într-un decor ce pare simplu, dar ascunde subtil sensuri bogate, personajele defilează în toată splendoarea ferocităţii lor atroce.
Pentru ca această lume, hibrid de trecut continuu pigmentat cu accente ale unui prezent acut, să fie plauzibilă, jocul actorilor a trebuit să conţină aceeaşi ecuaţie cu rezultat pozitiv. Florin Piersic Jr. (Valmont) are rafinamentul lui nobil şi carisma unui rock star. Cu o atitudine de felină care savurează fiecare moment al vânătorii până în punctul în care e pe cale să devină el însuşi pradă, cu o minte limpede şi uşurinţă netrucată a expresiei sale artistice, stăpân nu doar pe mijloace, dar şi pe gândul care îi conduce fiecare cuvânt şi gest, atent la tot ce e în jur, cu un ludic foarte mobil şi o timiditate convertită în atu al subtilităţii nuanţelor stăpâneşte scena şi conduce fiecare relaţie cu partenerii de joc. Alina Rotaru (Madame de Tourvel) are o intensitate ridicată a asumării acestui personaj damnat la sacrificiu. Dintr-o singură privire înţelegi cine e, ce simte şi ce decizii are de luat; îl iubeşte pe Valmont cu patimă şi se luptă cu natura sa din raţiuni morale şi etice. E un arc comprimat care atunci când scapă de compresie declanşează o explozie în lanţ. Tremurul vocii, ochii temători care transmit temperatura interioară înaltă, mâinile care se frâng într-un gestus continuu determinant pentru acest personaj-martir fiecare amănunt concentrat în această tensiune acumulată, totul converge către un punct culminant atins în scena care se petrece în pauza spectacolului – rămasă pe scenă în timp ce luminile se aprind şi publicul iese sau nu din sală, filmul interior pe care şi-l derulează continuă şi oferă un spectacol foarte intim pe care aproape că îţi e ruşine că îl urmăreşti în afara convenţiei.
Diana Cavallioti (Madame de Merteuil) are un aer mult prea frust, prea demonstrativ contemporan şi tocmai din această nepotrivire pare ostentativă şi stridentă. Tonul necontrolat al vocii, lejeritatea arătată, lipsa acelei fascinaţii pe care o conţine personajul în favoarea unei frivolităţi purtate pe manşete, înfrânează cumva anvergura acestei femei – simbol al puterii absolute. Cezar Grumăzescu (Danceny) are umor şi auto-ironie şi multă, foarte multă emoţie în monologul său şi datorită lui intensitatea finalului de spectacol capătă nu doar anvergura dată de atmosferă şi acţiune, ci şi candoarea unei umanităţi risipite cumva în cele trei ore de spectacol. Silvana Mihai (Cecile de Volanges) menţine un echilibru credibil între naivitatea unei copile neiniţiate într-ale vieţii în afara mănăstirii, curiozitate şi frivolitate puţin obraznică. Ana Bianca Popescu (Madame de Volanges) se joacă foarte abil cu nuanţele replicilor, îşi construieşte un personaj bine pigmentat din câteva apariţii şi îşi găseşte locul în impresiile spectatorilor datorită umorului său bogat. Rodica Mandache (Rosemunde) are acea duioşie a bunicuţelor blânde şi alintul pervers al femeii trecute la rândul său prin aceleaşi experienţe precum cei cărora acum le îngăduie jocurile sub acoperişul său. Beatrice Peter (Emilie) este senzuală fără a fi nicio secundă vulgară, iar Ionuţ Vişan (Azolan) pare un maestru de ceremonii diabolic care se bucură din umbră cu nesaţ de toate jocurile perverse la care participă subtil.
„Legături primejdioase” este un spectacol bine articulat, care spune povestea viciului şi a puterii cu farmec şi intensitate. O demonstraţie elegantă a continuităţii aceloraşi mijloace de a subjuga şi cuceri şi un demers artistic rotund, în care jocul de-a trecutul – prezent continuu funcţionează ca o lupă asupra propriilor noastre mici jocuri manipulatorii.
Teatrul Mic
Legături primejdioase de Christopher Hampton, după romanul lui Choderlos de Lacos
Regie: Cristi Juncu
Traducere: Irina Velcescu
Muzică: Ada Milea
Decor și costume: Cristina Milea
Asistent décor: Cezara Negoescu
Producător delegate: Arti Stancu
Distributie:
Valmont – Florin Piersic Jr.
Madame de Merteuil – Diana Cavallioti
Madame de Tourvel – Alina Rotaru
Danceny – Cezar Grumăzescu
Cecile de Volanges – Silvana Mihai
Madame de Volanges – Ana Bianca Popescu
Rosemunde – Rodica Mandache
Emilie – Beatrice Peter
Azolan – Ionuț Vișan
Print