Alexandra Neacşu
Tot ceea ce poate fi exprimat în teatru conține mișcare sau lipsă de mișcare. În acest caz, mișcarea nu trebuie înțeleasă ca un parcurs, ca o deplasare de la un punct la altul, ci ca o dinamică, ceea ce înseamnă libertate infinită. În spatele libertății, există, totuși, niște legi. Aceste legi ale mișcării au un secret: nu sunt menite s-o coregrafieze sau s-o reducă la o schemă, ci să o stârnească și s-o mențină vie continuu. Odată înțeles felul în care această mișcare funcționează, corpul este liber să se manifeste în toată potențialitatea sa creativă.
Aceleași legi ale mișcării stau și la baza construcției dramatice, organizând întregul mecanism teatral. Ele trebuie știute și aplicate de oricine face teatru, fie el actor sau autor, fiindcă pe scenă viața se transformă în mișcare. În cartea sa Corpul poetic, Jacques Lecoq explică: „Legile mișcării organizează toate situațiile teatrale. O scriitură este o structură în mișcare. Temele pot să se schimbe, ele aparțin ideilor, însă structurile jocului rămân legate de mișcare și de legile ei imuabile.” Lecoq aduce în prim-plan structura dramatică dincolo de mișcarea scenică propriu-zisă și face diferența dintre aceasta și temele ori ideile înfățișate, care o îmbracă. Oricare ar fi subiectul unui spectacol, structura sa se poate reduce la o schemă de mișcare, supusă unui ritm, prin care conținutul stârnește efectul dorit în public.
În urma analizei mișcării, Lecoq vorbește despre câteva legi generice ale ei, pe care le numește „Legile mișcării cu M mare”. Prima dintre ele poate sta la baza teatrului în întregime: „Nu există acțiune fără reacțiune.” Oricărei acțiuni îi va urma un răspuns, fapt ce va duce la un lanț de reacții interdependente, pe care se va construi, treptat, întreg subiectul. Pe de altă parte, nicio acțiune nu trebuie să rămână fără o reacțiune prezentată scenic. Orice fir pierdut pe parcursul poveștii duce la neclarități amplificate ca un bulgăre de zăpadă sau pur și simplu la neverosimilitate.
A doua lege: „Mișcarea este continuă, ea avansează fără întrerupere.”. Odată oprită mișcarea, ceea ce este viu moare, fie el personaj sau suflu scenic. Aici intervine, în structura dramatică, ritmul, prin încetiniri și accentuări, prin compensarea tensiunii cu momente de relaxare sau meditație. Toate aceste rezolvări trebuie găsite și dezvoltate, pentru ca povestea să aibă o mișcare vie și continuă.
Următoarele două legi vorbesc despre echilibru. „Mișcarea provine tot timpul dintr-un dezechilibru, îndreptându-se spre căutarea echilibrului.” și „Echilibrul însuși este în mișcare.” Astfel, pentru o mișcare într-o direcție, va fi necesară o mișcare pregătitoare în direcția opusă, un contrabalans, care dă elan și forță. Aceasta este legea compensației. Pentru a da unei acțiuni sau unui personaj greutate sau pentru a-i opune rezistență, intervine nevoia unei pregătiri a lui prealabile, ce trebuie accentuată în funcție de forța pe care personajul o are de înfruntat din sens contrar. La nivelul structurii dramatice, această mișcare de „elan” poate aduce efectul de surpriză, dacă este înlăturată sau făcută în neconcordanță cu gestul ce urmează. Iar dacă este hiperbolizată, va produce comicul și burlescul.
Echilibrul se realizează și prin alternare, metodă prin care se pun în relief anumite elemente, atrăgând atenția spre ele și dând, astfel, durată fiecărui element. La nivelul structurii dramatice este obligatorie alternarea scenelor de substanță diferită, reglarea vitezei acțiunii cu impresia de relaxare, menită să surprindă și să țină permanent treaz interesul privitorului. Alternarea poate merge chiar până acolo unde scenele sunt total separate și independente, atâta vreme cât împreună construiesc și realizează sensul și mesajul dorite.
Tot de echilibru ține și o altă tehnică, cea a accentuării mișcării, respectiv a unei acțiuni. Între momentul de declanșare și cel de terminare al acțiunii, ce sunt atitudini imobile, există momente de accentuare care apar de-ndată ce acțiunea pare să-și fi intrat într-un făgaș al ei, fie după intrigă sau înainte de momentul culminant. Această mișcare de accentuare este cea care justifică acțiunea, dându-i valoare și tot ea este, undeva, pe dedesubt, declanșatoarea ritmului.
Însă nu poate fi vorba despre mișcare dacă nu există un element imobil în funcție de care totul se mișcă. Astfel, ultimele trei legi ale lui Lecoq vorbesc despre punctul fix. „Nu există mișcare fără punct fix. Fie că este vorba de punctul fix din pantomimă, fără de care iluzia nu poate lua naștere, fie că este vorba de un punct fix ca bază sau sprijin în dezvoltarea acțiunilor, el este cel în funcție de care mișcarea se dezvoltă. Aceste puncte fixe sunt, de fapt, adevăratele credințe ale personajelor, certitudinile și speranțele lor, pe care se bazează în toate hotărârile.
Apoi: „Mișcarea scoate în evidență punctul fix.” Este normal, fiindcă noi percepem mișcarea doar într-un sistem de referință; din ceea ce se mișcă, vedem ceea ce rămâne imobil. Incertitudinile, schimbările, dubiile, momentele de răzgândire ale personajelor nu fac decât să le întărească credințele și nădejdea cu care au pornit în acțiune. În punctul fix se concentrează, precum iluzia pantomimei, și mesajul structurii dramatice, în timp ce toată mișcarea care îl înconjoară este calea de a atinge și a molipsi publicul cu energia sa.
Ultima lege referitoare la acest element spune că: „Punctul fix se află și el în mișcare.” Exemplul pantomimei este foarte exact. Corpul mimului este în mișcare, dar în același timp, el este și cel care realizează punctul fix în spațiu (printr-o mișcare pe care corpul lui o realizează în sens opus față de sensul acțiunii pe care o face). În planul structurii dramatice, această lege se poate explica prin procesul de devenire, prin care punctul fix rămâne fix, însă este supus unui val ce vine din sens opus lui (precum corpul mimului). Factori din exteriorul său vin să-l dezechilibreze prin acțiuni, paradoxuri, momente surprinzătoare. Punctul fix, fie el mesajul spectacolului sau credința personajului într-un anumit lucru, își menține echilibrul, mișcându-se odată cu tot organismul structurii dramatice din jurul său.
O ultimă corespondență pe care o face Lecoq, în cartea sa Corpul poetic, între mișcare și structuri dramatice, este legată de cele trei direcții pe care le are mișcarea, fie ea fizică, psihologică sau emoțională. Cea verticală leagă cerul de pământ și duce către forma tragediei, prin legătura oamenilor cu zeii, cu Dumnezeu sau cu destinul. Apoi cea orizontală și cea oblică merg pe calea sentimentală și lirică, spre melodramă. Deși mai mult în plan teoretic, această corespondență oferă o imagine a schemei pe care un dramaturg sau un regizor își poate construi ideile spre a realiza forma dorită. Iar toate acestea nu sunt decât o mică parte din ceea ce înseamnă mișcarea pentru structura dramatică. Ea ascunde multe alte secrete ce trebuie descoperite, fiindcă doar ele pot da libertatea totală în crearea unui spectacol!
Print