Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC
Originalitatea a devenit un deziderat al oamenilor din societatea contemporană. Unicitatea, de asemenea, nu mai pare atât de greu de contrazis când te confrunți cu marea masă de oameni care încearcă să te transforme după chipul și asemănarea lor. Uneori chiar din încercarea disperată de a fi original ești înghițit de masă. Ce are aceasta de-a face cu textele lui Caragiale? Să spunem că fiecare regizor își încearcă norocul cu aceste texte. Și astfel se lansează o competiție. Care punere în scenă e mai șocantă, mai originală. O fi Caragiale un contemporan de-al nostru, dar el este contemporan în măsura în care piesele sale sunt într-o continuă adecvare la prezent.
Spectacolul „Leonida Gem Session” în regia lui Tompa Gábor, care a primit cu premiul pentru cea mai bună regie în cadrul Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, propune o imagine a clasei politice contemporane relevantă sau nu pentru spectator. Mereu pe fugă în haosul de zi cu zi, omul de rând uită să mai studieze mecanismul prezentului în care trăiește. Învăluit de industria advertising-ului, îndobitocit de mass-media și educat în spiritul dictonului „time is money”, omul se afundă în râul uitării, iar focusarea pe ceea ce se întâmplă cu el este zero. În spectacolul său, Tompa Gabor profită de mecanismele manipulării cu o ironie acidă și reconstituie prin piesa „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” o revoluție falsă. Dacă viața este o scenă, iar noi personajele sale, atunci oamenii puterii oferă o performanță extraordinară de teatru în teatru. Ideea de la baza conceptului regizoral începe, din păcate, să se dilueze încă de la începutul spectacolului prin simpla lecturare a unor documente secrete cu titluri ironice. Tempo-ul se pierde, iar spectatorul nu mai ține pasul cu informația care în genere nu îl interesează, el așteaptă conflictul, problema. E foarte straniu că s-a pierdut interesul de a pune o problemă concretă printr-un spectacol, dezvoltată prin conflictele dintre personaje. Se pare că această „regulă” devine sau a devenit deja desuetă. Personajele sunt ori personificate, Revoluția, Dulceață, Rahat, ori ironizate precum Efimița interpretată de Bogdan Zsolt travesti. Însă acestea sunt nuanțe. Paltoanele lungi de piele, perucile sugerează o uniformizare clară. Chiar mai mult, fiecare personaj cântă la un instrument, deci fiecare este o parte a mecanismului, a simfoniei pe ritmuri de jazz. Muzica compusă de Vasile Șirli este o încântare, care însă nu sprijină acțiunea. Nu este în armonie cu scenografia semnată de Carmencita Brojboiu – un spaţiu care are un iz de spital părăsit, cu un suport de perfuzii de care atârnă două pungi cu sânge niciodată folosite, nici cu costumele actorilor și nici cu subiectul în sine. Poate contrastul primează… Momentul dintre Leonida și Efimița este o parodie susținută de intrarea repetată a Saftei interpretată de Bács Miklós, care dă de înțeles că nu are loc nicio revoluție, ci un chef. Pe principul „ne facem că…”. Acest principiu riscă să se transforme în axiomă. Ne facem că orice numai să nu facem. În timpul acestei revoluții simulate apare femeia de serviciu cu atitudinea tipică… Toți o privesc înmărmuriți cum spală podeaua cu mopul. Noul personaj nu reacționează când intră în contact cu bărbații deghizați, parcă nu vede și nici nu aude. Poate prin ea încearcă să se exprime prototipul omului de rând incapabil să mai reacționeze, să se mai mire, să-și mai pună întrebări. Destinul ei este asemănător cu destinul actorului din spectacolul lui Thomas Ostermeier, „Hamlet”. Este adusă în fața scenei, înfășurată în folie de plastic și bombardată cu elementul surpriză, gemul. Femeia, la fel ca înainte, nu are nicio reacție. Să fie deja obișnuită cu Gem Session?
Este greu să reperezi un fir coerent care să te poarte prin spectacolul „Leonida Gem Session”. Și nu pentru că e labirintic, ci pentru că nu există momente de empatie cu personajele sau cu acțiunile lor. Pretenția pe care un spectator o are, aceea de a simți, de a rezona, nu este desuetă! Și mai ales în cazul lui Caragiale despre care toți oamenii de teatru afirmă cu punct sau cu semnul întrebării că este contemporanul nostru…
Print