Lev Dodin: Dacă iubesc, înțeleg

Pe 30 octombrie, în ultima seară a ediției din 2016 a Festivalului Național de Teatru, după a doua reprezentație cu „Livada de teatru”, spectacolul invitat de la Malîi Teatr la București, reputatul regizor Lev Dodin, autorul montării, a participat la o întâlnire cu spectatorii români, care a avut loc în foaierul TNB. În dialogul său cu publicul, creatorul rus a vorbit aproape o oră despre cum își înțelege arta, despre relația artist-spectator și despre condițiile în care poate spune o poveste pe scenă. Pentru Bucureștiul în care a venit prima dată la douăzeci de ani și pentru care și-a declarat afecțiunea, Lev Dodin a oferit o seară bogată… Consemnate, în traducerea simultană a Mașei Dinescu, vorbele sale schițează portretul unui artist care crede cu tărie în „forța teatrului”.

Stanislavski și Cehov sunt peste tot

În legătură cu sistemul lui Stanislavski pot spun că, dacă vrei să faci ceva serios în teatru, dacă vrei ca actorii să-și acceseze propriile sentimente și pe cele ale publicului, atunci, vei lucra automat după sistemul Stanislavski, chiar dacă nu-l cunoști. Dacă nu te interesează această punere în acțiune a sentimentelor, dacă actorii nu transmit sentimente omenești, nu lucrezi după sistemul Stanislavski, care nu a scris pur și simplu un abecedar teatral, ci toată viața i-a observat pe artiștii din jurul lui. Era preocupat de probleme ce țin de artă și, în particular, de cele de teatru. Iar lucrurile evoluează. Eu am sentimentul că sunt un urmaș al lui, dar, dacă el ar învia și ar veni la o repetiție a noastră, ar spune probabil că e ceva îngrozitor și că nici nu s-a gândit la așa ceva. Cred că și marele Cehov, dacă ar vedea de undeva de sus ce se întâmplă cu piesele lui la ora asta, ar fi cel puțin mirat. Nu pentru că cineva ar încerca să le face ceva rău pieselor lui, ci pentru că nici el nu și-ar fi putut imagina cum se vor dezvolta, în timp, personajele lui, poveștile lui, și cum se vor modifica ele în funcție de context. A scris Livada de vișini în 1903, cu treisprezece ani înainte de Revoluția din Octombrie. Voia foarte mult să scrie o comedie și era dezamăgit că nu-i iese, dar până la urmă s-a consolat că a ieșit ce a ieșit. De fapt, cu paisprezece ani înaintea unei catastrofe mondiale, a scris o piesă ce surprinde astfel sentimentul catastrofei. A spus și a scris de multe ori că motorul piesei este Lopahin, într-un fel personajul central, deși, potrivit concepției clasicizante din teatrul vechi, personajul principal este superba și fermecătoarea Ranevskaia. El îl considera pe Lopahin personajul principal, dar îi prevedea o soartă tragică și asta poată părea paradoxal, pentru că în piesă el e învingător. De altfel, în final, Lopahin are sentimentul că nu folosește la nimic victoria repurtată, că într-o clipă a istoriei va fi măturat de pe scenă așa cum a măturat-o el pe Ranevskaia. Cehov nu avea cum să știe că urmează o asemenea catastrofă, dar geniul lui îl avertiza.

„Important e ca atmosfera să fie percepută corect”

Am mare încredere în gândurile și sentimentele spectatorilor. Sunt convins că, dacă noi pe scenă facem serios ce facem, dacă noi comunicăm între noi, gândurile, sentimentele și emoțiile ajung la public. Dar spectacolul se încheie, pentru fiecare spectator în parte, în alt fel. Fiecare face propria lui lectură și propriile lui asociații. Importat e ca atmosfera să fie percepută corect. Referitor la ce am gândit eu, există această creație minunată a istoriei și a culturii care este „livada de vișini”. Ei sunt stăpânii fermecători ai grădinii, care nu fac nimic rău, ci își trăiesc viața pe care le-a oferit-o istoria. Dar, deși istoria îi mătură de pe scenă, ei se simt vinovați și în asta constă și forța lor, fiindcă ei simt o vină istorică: aceea de a fi construit toată această splendoare pe robie. Lopahin, care vede că ei nu reușesc să folosească rațional livada, își închipuie că poate construi acolo ceva util, poate un teatru național, poate un zgârie-nori și acolo va urma o altă viață, cu un suflu nou, progresist. Fiu de iobag, are sentimentul că afirmă un nou tip de dreptate, dar ceva nu-l lasă să se bucure de asta. Va veni revoluția și-i va pune la un loc pe el, pe Ranevskaia, pe Duniașa și, în principiu, a distruge nu poate aduce satisfacție. Înainte de a fi executați, oamenii erau dezbrăcați și în războiul civil din Rusia. Lucrurile contau mai mult decât oamenii, care erau împușcați în lenjerie de corp. De aceea le închin imaginea din finalul spectacolului tuturor celor care au dispărut în felul ăsta.  Mă gândesc de multe ori la cum se întâmplă că doi oameni se înfruntă, se confruntă, fiecare cu dreptatea lui, dar vine o forță și-i distruge…

Toate personajele sunt principale

Și regizorii, și actorii, și literații au obiceiul să împartă personajele în importante, mai puțin importante și foarte puțin importante.  Li se pare suficient ca acelea din prim-plan să aibă un destin dramatic. Dar eu sunt convins că, la scriitorii importanți, toate personajele sunt principale. Poate că unele rostesc doar câteva cuvinte, însă fiecare are soarta lui, numai că trebuie s-o vezi. Oricine și-ar povesti viața, nu are concepe-o ca pe cea a unui personaj de rang inferior, ci ar crede că viața lui e cea mai importantă.

Pentru mine, e important ca actorii să-și conceapă personajele ca având un destin. Astfel se creează o imagine tridimensională a lumii, cu adâncime.

„Dacă iubesc, înțeleg”

Cel mai sincer adevăr, pe care de obicei oamenii nu-l spun, este că fiecare se iubește cel mai mult pe sine însuși. Și nu e doar o glumă! Fiecare personaj e o parte din mine și poate că de aceea simt o mare tandrețe pentru fiecare dintre ele. În artă, nu am dreptul să urăsc pe nimeni, fiindcă atunci nu aș putea povesti ceva obiectiv despre mine. Doar dacă sunt politician știu sigur cine e rău și cine e bun și de aceea se petrec lucruri îngrozitoare în istorie. Asta îl deosebește pe artist de politician: artistul nu știe cine e bun și cine e rău. Artistul încearcă să înțeleagă și orice fel de teatru e un fel de cunoaștere. Dacă nu iubesc un personaj, nu pot înțelege nimic despre el. Dacă iubesc, înțeleg. Asta e cel mai complicat în teatru și în viață: să înțelegi dinăuntru logica și sentimentele celuilalt. Iată și cea mai mare problemă a vieții: față de mine, celălalt rămâne celălalt.

Forța teatrului dezvăluie omenescul universal

Întotdeauna ni se pare că suntem, ca popor, foarte diferiți de poporul vecin. Or, diferențele de acest gen sunt de fapt foarte superficiale. Forța teatrului constă în faptul că asta se simte foarte clar într-o sală de teatru. Nu-mi place cuvântul „spectacol”, pentru că teatrul e făcut de două părți, dintre care una stă în sală.