Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Lev Dodin…
Cred că toate bombele teatrale care au explodat și încă pot exploda sunt legate, indiscutabil, de un singur lucru: de om. Acum se experimentează foarte mult și suntem pasionați de tehnologiile moderne (mai ales în teatrele mari), de computer, de sistemele video etc., de tot ce mărește chipul omenesc la dimensiunile ecranului. Astfel, ne pierdem capacitatea de a privi chipul propriu-zis al omului, pur și simplu fața lui. Un teatru de dimensiuni relativ mici îți permite să îmbini o montare puternică (pentru o montare puternică nu e nevoie de prea mult spațiu) și o microregie: simplul tremur al buzelor, o lacrimă pe obraz, simpla… simpla… strălucire a ochilor, faptul că omul roșește, toate astea mi se par mai prețioase decât o amplificare din cauza căreia noi încetăm să privim. Ne-am dezvățat și să-l privim, și să-l ascultăm pe celălalt. Mă gândeam că pe vremuri, înainte de revoluție, un Troțki sau un Lenin, adresându-li-se oamenilor, poate unor grupuri zeci de mii de oameni, vorbeau fără microfon și erau auziți. Astăzi Putin sau Obama, când vorbesc în fața a o mie de oameni, au obligatoriu în spate un ecran care îi mărește de zeci de ori. Totuși, nu știu de ce, nimeni nu se uită cu atenție la acel ecran. Vocea e, și ea, mult amplificată, totuși deseori vezi în sală oameni dormind. Așa și la teatru. Ne-am dezobișnuit să auzim tremurul vocii umane. Acum se proiectează – eu sper că nu se va realiza – o clădire nouă pentru teatrul nostru, iar eu îmi fac o mulțime de griji, de un an mă zbat să nu fie mare, explic mereu că trebuie să construim un teatru de mici dimensiuni, că n-avem nevoie de o sală pentru o mie de oameni, ci pentru cel mult șase sute, că nu e nevoie de „buzunare” de platou imense, nici de schele pentru decoruri, de mult spațiu… Spațiile goale, nefolosite de artiști, sunt mult mai mari decât scena în sine, când de fapt scena, ea, trebuie să fie spațiul cel mai mare. Raza de acțiune a energiei umane este limitată și e nevoie de concentrare, iar într-un teatru „imperial“ totul se diluează.
Print