(Interviu publicat pe 1 iulie 2014)
Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Lev Dodin s-a născut în Siberia, în anul 1944, acolo unde mama lui a fost trimisă în timpul războiului. Și-a făcut studiile la Institutul de Teatru de la Leningrad, devenind unul dintre cei mai importanți regizori ai lumii, considerat una dintre legendele teatrului ultimului secol, din 1966, când a debutat cu un spectacol după „Prima iubire” a lui Turgheniev și până astăzi. Este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai „teatrului de artă”, cunoscut pentru stilul său aparte, pentru extraordinara importanță pe care o acordă pedagogiei, pentru viața lungă a spectacolelor pe care le creează, unele dintre ele jucându-se mai mult de două decenii. A montat pe unele dintre cele mai cunoscute scene ale lumii, de la Teatrul Gorki la celebrul MHAT al lui Stanislavski sau la Scala din Milano, iar din 1975 a început colaborarea cu Teatrului Malîi din Sankt Petersburg, al cărui director artistic este din 1983 şi manager din 2002. În aceste zile, pe 29 și 30 iunie, la Teatrul Malîi – Teatrul Europei din Sankt Petersburg, a avut loc o nouă premieră semnată Lev Dodin: „Livada de vișini”… La Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, a fost prezent la începutul lui iunie, cu spectacolul „Intrigă și iubire”, câștigător al premiului Masca de Aur pentru Cel mai Bun Spectacol și Cea mai Bună Scenografie, pentru stagiunea 2012-2013, adaptare după Friedrich von Schiller, tot o producţie a Teatrului Malîi din Sankt Petersburg. Interviul a fost realizat pentru Radio România Cultural, unde a fost difuzat în timpul desfășurării Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, şi fragmente pot fi ascultate şi pe www.radioromaniacultural.ro (Foto Maria Ștefănescu)
Lev Dodin, nu sunteţi pentru prima dată în Romania, aici publicul vă cunoaşte deja numele şi renumele, spectacolele… Ce vă readuce în România? Strict teatrul?
Întâi de toate aş vrea să vă multumesc pentru invitaţia de a vorbi despre munca mea şi trebuie să vă spun că iubesc foarte mult România, pentru că mă simt puternic legat de această ţară, aşa că pentru mine fiecare venire aici este un adevărat eveniment. România a fost pentru mine prima ţară străină în care am călătorit. Pentru un cetăţean sovietic era un mare eveniment să călătorească în afara graniţelor URSS. Era în anul 1967. Ceauşescu era deja la putere, dar încă nu exista… regimul Ceauşescu. România era cea mai liberă dintre ţările socialiste. Apoi am revenit la jumătate de an după căderea lui Ceauşescu, pentru că la Bucureşti a avut loc una dintre primele întâlniri ale Uniunii Teatrelor Europene. Am stat atunci la hotelul Intercontinental, practic, printre arme automate. N-aş spune că ne-am plictisit… Dar aş adăuga că în toţii anii care au trecut, am jucat multe dintre spectacolele noastre în faţa publicului român…
România a fost pentru mine prima ţară străină în care am călătorit. Pentru un cetăţean sovietic era un mare eveniment să călătorească în afara graniţelor URSS. Era în anul 1967. Ceauşescu era deja la putere, dar încă nu exista… regimul Ceauşescu. România era cea mai liberă dintre ţările socialiste. Apoi am revenit la jumătate de an după căderea lui Ceauşescu, pentru că la Bucureşti a avut loc una dintre primele întâlniri ale Uniunii Teatrelor Europene. Am stat atunci la hotelul Intercontinental, practic, printre arme automate. N-aş spune că ne-am plictisit…
Exact motivul pentru care spuneam ca sunteţi foarte cunoscut şi apreciat în România… V-aş întreba şi despre spectacolul pe care l-aţi adus la ediţia 2014 a FITS. „Intrigă şi iubire” de Friedrich Schiller, un text şi un dramaturg mai rar montate. Nu prea este la modă, să spunem… Și totuşi, de ce aţi făcut această alegere?
Eu nu ştiam nimic despre asta, dar s-a dovedit că Schiller este foarte puţin cunoscut în Occident, existând, cred eu, un soi de curent anti-german generat de cele două războaie mondiale. În Franţa, în Anglia, în Spania, în America este foarte puţin cunoscut şi, în afară de „Maria Stuart” şi „Don Carlos”, practic nimeni nu mai citeşte altceva din ce a scris Schiller. Pe când Rusia a fost foarte apropiată de Germania pentru o perioadă lungă, aşa încât pentru cultura rusă, Schiller şi Goethe, alături de marii filozofi germani, au fost unii dintre cei mai cunoscuţi, citiţi şi iubiţi scriitori, care au avut un rol foarte mare şi au influenţat puternic istoria culturii ruse, fără ca ei să bănuiască asta. De exemplu, Dostoievski este… urmaşul lui Schiller şi chiar el o recunoaşte, notând în jurnalul său: „Iau Schiller, citesc şi nici nu observ cum se face dimineaţă”. Aşa scria tânărul Dostoievski, dar în cărţile lui găsim şi comparaţii, şi o perspectivă, şi o voce schilleriană, suferinţe schilleriene sfâşie sufletul lui Mitea etc. etc. Iată cum însăşi interpretarea suferinţei schilleriene a existat în limba rusă, aşa că Schiller a fost pentru multă vreme, într-un fel, scriitor naţional rus… Apoi, desigur, apele s-au mai calmat, în perioada sovietică romantismul lui Schiller a fost mai puţin căutat, mai mult în sensul eroismului romantic, în predarea romantismului, ca exemplu de eroism. Timpul a trecut, iar Schiller a început să fie uitat şi tot mai puţin citit şi în Rusia. Patetismul şi stilul lui romantic înalt au devenit desuete. Dar s-a întâmplat că eu am citit operele lui complete în tinereţe şi am rămas cu o impresie foarte puternică, mai cu seamă după lectura pieselor sale de tinereţe, căci, trebuie să recunosc, îmi plac, în general, primele piese ale marilor dramaturgi. Și poate întâmplarea a făcut ca eu să-mi încep cariera montând una dintre primele piese scrise de Ostrovski, aşa că această piesă de început a lui Schiller, „Intrigă şi iubire” (a treia piesă scrisă de Schiller, în 1784, n.tr.) m-a atras în mod firesc şi cu foarte multă forţă. Pentru că sub fastuoasa limbă a lui Schiller se ascunde o poveste foarte crudă şi extrem de contemporană, subliniată de stilul în care este spusă şi nu a trebuit decât să privesc cu atenţie dincolo de cuvinte.
Nu am vrut să fac şi eu ce fac majoritatea regizorilor de teatru în zilele noastre, adică rescriu piesa. De fapt scriu o piesă nouă, contemporană, pe acelaşi subiect. Mie mi se pare foarte important că tot ceea ce se întâmplă cu noi şi cunoaștem foarte bine se întâmplă şi aici, şi în această limbă ciudată poate pentru noi, și în acest mod ciudat de comunicare. Se întâmplă de când e lumea şi pământul… este o poveste general umană.
Așadar, în „Intrigă și iubire” se ascunde o poveste contemporană…
Este cruzimea contemporană – maşinăria statală, naţională, de afaceri, de tot felul care generează răul şi care prelucrează orice destin uman ca o moară care macină cereale. Este o maşinărie foarte puternică. Întotdeauna s-a considerat că „Intrigă şi iubire” este un soi de „Romeo şi Julieta” nedusă până la capăt. Dar, deşi este povestea unei prime iubiri, este cu totul altă istorie şi sunt cu totul alţi eroi. Fapt este că de 30 de ani vreau să montez această piesă, dar ba nu am avut timp, ba nu am avut trupa potrivită, pentru că în povestea asta nu există roluri secundare, toate sunt importante, toate sunt principale şi acum mi s-a părut că avem în trupa noastră actorii care să poată spune, juca și trăi această poveste. Am lucrat cu mare plăcere la spectacol, deşi la început actorilor le-a fost greu, pe toţi i-a speriat limba grea a lui Schiller, deşi am prelucrat piesa și am mai scurtat-o. Am folosit însă cu intenţie o traducere veche şi nu am adăugat nici măcar un cuvânt de la noi. Am dorit să păstrăm exact stilistica lui. Nu am vrut să fac şi eu ce fac majoritatea regizorilor de teatru în zilele noastre, adică rescriu piesa. De fapt scriu o piesă nouă, contemporană, pe acelaşi subiect. Mie mi se pare foarte important că tot ceea ce se întâmplă cu noi şi cunoaștem foarte bine se întâmplă şi aici, şi în această limbă ciudată poate pentru noi, și în acest mod ciudat de comunicare. Se întâmplă de când e lumea şi pământul… este o poveste general umană.
Trebuie să precizez că, pentru mine, pedagogie nu înseamnă acele cursuri pe care le ţin în faţa studenţilor sau pe care le mai reunesc din când în când într-un volum şi oamenii le citesc. În teatru, mie mi se pare important ceea ce oamenii creează împreună şi comunicarea parmanentă dintre artişti, pentru ca ei să poată păstra această legătură, cât de mult le permite viaţa şi să creeze tot timpul ceva nou împreună.
Se spunea la un moment dat despre trupa dvs. că este mai mult decât o trupă, că ar fi chiar o sectă. Se mai ştie şi că repetaţi şi ani întregi un spectacol. Declaraţi că pentru dvs. este mai importantă pedagogia decât actoria… eu v-aş întreba cât din ceea ce faceţi cu actorii dvs. este şcoală, cât este lucru, cât sunt repetiţii?
Ca să fiu sincer, aş spune întâi de toate, că, deşi am lucrat şi în alte teatre, cu greu mă imaginez altundeva şi întotdeauna mi-am dorit să fiu în teatrul meu, ceea ce este o noţiune bine încifrată, greu de definit. Eu am încercat întotdeauna să îmi fac teatrul meu, să fac teatru în stilul meu, așa cum vreau eu. Nu este ceva simplu, este chiar greu de pus în practică. Ştim că fiecare scriitor are sufletul său, pe care îl şi pune în opera proprie. Fiecare artist plastic are un suflet al lui, pe care îl pune în creaţiile sale, pe când teatrul este o artă colectivă şi deja situaţia se schimbă foarte mult. Acum, noi avem o trupă destul de mare, cu actori cu personalităţi foarte diferite, dar şi foarte puternice. E bine să ai în trupă mari personalităţi şi actori talentaţi, dar pentru a crea ceva în comun, în ei trebuie să apară, ca urmare a unor procese complexe, un suflet comun. Altfel, eu o să-l văd pe scenă pe marele artist A, sau pe marele artist B, dar nimic comun, nu voi vedea un întreg, nu va exista un suflet al operei. Ca urmare, această unire în scopul creării sufletului comun al unei opere este scopul principal al căutărilor noastre şi, atunci, este firesc ca trupa să fie alcătuită din actori care şi continuă să studieze într-un fel. Cu unii dintre ei lucrez încă din 1967, cu alţii din 1975, şi nu ne-am certat, nu ne-am despărţit niciodată, am rămas mereu împreună. Și-atunci este firesc ca după atâţia ani să existe un tot, un întreg…
Sunteţi o familie deja…
Familie… Mie nu prea îmi place cuvântul familie, pentru că orice familie are şi o viaţă cotidiană, cu probleme specifice, iar teatrul nu poate şi nu trebuie să aibă de-a face cu viaţa cotidiană a unei familii… cu relaţiile specifice, deşi actorii stau tot timpul împreună, stau mult de vorbă, se spală, se îmbracă unii lângă alţii… Dar nu asta trebuie să îi unească, ci repetiţiile, procesul de creaţie, acele probleme care pot fi rezolvate doar în teatru, acea sinceritate pe care şi-o pot permite doar în teatru, acea deschidere a unuia faţă de celălalt pe care n-o pot avea decât la repetiţii, dar altfel ei nu trebuie să fie prieteni… în plan personal. Relaţiile personale dintre actori pot fi dintre cele mai diferite, dar este important ca ei să gândească la fel. Însă toate astea reprezintă un proces destul de complicat şi de aceea mi se pare că pedagogia ar trebui să fie în prim-plan şi-abia apoi să vină regia. Una rezultă din cealaltă, fără a face un clasament, care ar fi mai importantă. Dar trebuie să mai precizez şi că, pentru mine, pedagogie nu înseamnă acele cursuri pe care le ţin în faţa studenţilor sau pe care le mai reunesc din când în când într-un volum şi oamenii le citesc. În teatru mie mi se pare important ceea ce oamenii creează împreună şi comunicarea parmanentă dintre artişti, pentru ca ei să poată păstra această legătură, cât de mult le permite viaţa şi să creeze tot timpul ceva nou împreună. Nu este deloc uşor şi cred că pe măsură ce trece timpul va fi încă şi mai greu. Suntem împreună de cam multă vreme, dacă socotim după ceea ce se întâmplă în teatru.
Noi nu numai că repetăm foarte mult, dar aceste spectacole şi au o viaţă foarte lungă. Să nu le deochem!!!Avem spectacole pe care le jucăm de 20, de 30 de ani. Şi trăiesc atât de mult, pentru că în ele pulsează viaţa adevărată care se schimbă odată cu noi, în realitate şi în spectacole…
Cum spuneam, circulă tot felul de legende despre cum repetaţi câte un spectacol cu anii… Cât e legendă şi cât e adevăr?
Nu sunt doar legende, pentru că, de exemplu, la spectacolul „Demonii” am repetat 3 ani, dar nu se poate spune că doar am repetat, am şi jucat, am mers şi în turnee în toți acei ani. La fel s-a întâmplat şi cu repetiţiile la „Gaudeamus”, apoi la „Viaţă şi destin” am repetat 5 ani… A fost ca şi cum am mai fi absolvit o facultate în timpul căreia am avut ca obiect de studiu „Viaţă şi destin”, iar la final, examenul de absolvire a fost o premieră la Paris. Aşadar, într-adevăr, procesul este foarte îndelungat, dar nu e vorba strict de repetiţii (eu trebuie să recunosc că nu prea îmi place cuvântul francez „repetiţie” şi folosim mai des termenul german „probă”), ci foarte important este și procesul de cercetare, de studiu pe care îl urmăm la fiecare spectacol nou… De fapt, noi căutăm, citim, cercetăm, ne informăm din arhive, din toate sursele posibile… De exemplu, când am montat spectacolul pe baza romanului „Demonii” al lui Dostoievski, nu am făcut o listă de cărţi de citit din opera lui Dostoievski sau din ceea ce citea Dostoievski, ci din cărţile citite de eroii lui Dostoievski. Am făcut o listă de vreo 240 de cărţi, dar e clar că nimeni nu a citit atâtea. Unul a citit două, altul patru, al treilea douăzeci și patru sau chiar mai multe şi asta pentru a se apropia de personajele lui Dostoievski, pentru a simţi diferenţa dintre ceea ce este şi ceea ce îşi imaginează fiecare dintre noi că este un personaj creat de un geniu. Tocmai încercarea de a străbate acest drum este interesantă şi durează destul de mult. Faptul că în zilele noastre a face un spectacol se reduce la a spune care-i personajul negativ, care-i cel pozitiv, care-i bun, care e cinstit, care nu, cine pe cine iubeşte, cine pe cine îmbrăţişează, care unde stă şi cine unde se duce… nu necesită nici măcar şase săptămâni. Dar să analizezi cu adevărat, să parcurgi drumul parcurs de scriitor, de dramaturg, pentru a crea opera respectivă necesită timp. Au mai fost şi execepţii. De exemplu, spectacolul „Unchiul Vanea” l-am lucrat în doar trei luni şi ne-a mirat chiar şi pe noi, dar au trecut 13 ani de la premieră şi în fiecare turneu, la fiecare nouă reprezentaţie, noi facem repetiţii. Aşa s-a întâmplat şi la Sibiu, am făcut o repetiţie generală şi apoi am avut o lungă discuţie cu artiştii, pentru că marile texte, cele cu adevărat extraordinare, nu pot fi cunoscute pe deplin, ele nu au un capăt – ai mereu ceva de aprofundat, ai mereu unde să te mai duci: şi în jos, şi în sus, şi în adâncime… Este foarte interesant, de fapt, şi aş vrea să adaug că mai există şi o altă faţă: noi nu numai că repetăm foarte mult, dar aceste spectacole şi au o viaţă foarte lungă. Să nu le deochem!!!Avem spectacole pe care le jucăm de 20, de 30 de ani. Şi trăiesc atât de mult, pentru că în ele pulsează viaţa adevărată care se schimbă odată cu noi, în realitate şi în spectacole, şi atunci e firesc…
Nu degeaba în toată lumea muzica lui Beethoven sau a lui Anton Bruckner, de exemplu, este interpretată iar şi iar de alte orchestre, cu alţi dirijori, pentru că există o perfecţiune a operei, dar nouă încă nu ne este dat să o atingem şi se găsesc mereu nuanţe noi ale acelor combinări ale celor numai opt note. Și e foarte important ca toate lucrurile astea să le fie amintite actorilor, pentru că în această epocă a starurilor, majoritatea artiştilor se consideră perfecţi şi aş îndrăzni să spun că de aceea perfecţiunea se termină… Dar când perfecţiunea este acolo-undeva, artistul are spre ce tinde şi atunci este întotdeauna discipolul în relaţie cu ceea ce trebuie să atingă, un vârf la care încă nu a ajuns.
Privindu-vă spectacolele, am avut impresia uneori că scopul dvs. este perfecţiunea. De ce faceţi teatru, de fapt?
Mulţumesc. Mă bucur că aşa se vede… Desigur, în principiu sunt de acord cu dvs. pentru că scopul artei este, fără îndoială, căutarea frumuseţii veşnice, adică a perfecţiunii, doar că prin definiţie perfecţiunea este de neatins. Ceea ce am atins deja nu mai este perfecţiune, ci doar o bucată din drumul în căutarea ei, aşa că ceea ce nu ai atins rămâne, slavă Domnului, perfect. Dar, din fericire, întotdeauna vezi ce se mai poate schimba, ce, unde sau cum poate fi făcut mai bine. Nu degeaba în toată lumea muzica lui Beethoven sau a lui Anton Bruckner, de exemplu, este interpretată iar şi iar de alte orchestre, cu alţi dirijori, pentru că există o perfecţiune a operei, dar nouă încă nu ne este dat să o atingem şi se găsesc mereu nuanţe noi ale acelor combinări ale celor numai opt note. Și e foarte important ca toate lucrurile astea să le fie amintite actorilor, pentru că în această epocă a starurilor, majoritatea artiştilor se consideră perfecţi şi aş îndrăzni să spun că de aceea perfecţiunea se termină… Dar când perfecţiunea este acolo-undeva, artistul are spre ce tinde şi atunci este întotdeauna discipolul în relaţie cu ceea ce trebuie să atingă, un vârf la care încă nu a ajuns. Este foarte important şi dificil să păstrezi în ziua de azi toate astea în tine însuţi şi în artist şi în teatru, în general.
Să vă întreb atunci şi pentru cine faceţi aceste spectacole, pentru cine faceţi teatru? Se spune că un poet adevărat scrie o poezie pentru că nu poate să nu o scrie, nu se gândeşte niciodată la cine, când sau cum o va citi. Cu spectacolele dvs. cum este?
Dacă e să fiu complet sincer fac teatru… doar pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Desigur că mă bucur dacă cei care îmi văd spectacolele au păreri pe care să mi le împărtăşească, sunt curios ce au de spus, mai ales dacă sunt idei noi, care mie nu mi-au trecut prin cap, dar repet, în mod egoist, fac ceea ce fac doar pentru mine însumi, iar piesele le aleg aşa şi le montez, le analizez din perspectiva mea personală, altfel m-aş plictisi. De exemplu, sub balconul meu este o pădure, merg să mă plimb prin pădure şi îmi imaginez că sunt lei car rag, dar, de fapt, sunt maşini care trec pe stradă… Vedeţi, vrei-nu vrei, te gândeşti la ceva, ceva tot îţi trece prin minte, şi aşa, încet-încet încep să mă gândesc când o să fie spectacolul, cum o să fie, cu cine… Dar pentru cine?! E clar: pentru mine. Aşa simt, aşa vreau, este o nevoie organică. E greu de explicat, chiar şi apropiaţilor. De exemplu, când am început să repetăm „Intrigă şi iubire” artiştii au organizat… un protest. Bine, poate e prea mult spus şi nici nu este un cuvânt prea frumos, dar nedumerirea lor şi emoţiile provocate de neînţelegerea sau neştiinţa de a pronunţa acele cuvinte ale lui Schiller au fost atât de intense, încât au reacţionat foarte puternic: câţiva au venit la mine şi mi-au spus că nu înţeleg şi că nu ştiu dacă, ce şi cum vor putea face şi ce va ieşi din acest spectacol. Eu i-am liniştit şi le-am spus că nici eu nu ştiu, dar că aş vrea să căutăm, să cercetăm împreună. Iar asta pe mine mă interesează, mă emoţionează, mi se pare lucrul cel mai important. Şi din această perspectivă mă fascinează unele texte şi altele nu. Dacă un text nu mă provoacă, nu există alte interese care să mă determine să îl montez. De aceea am montat, de exemplu, „Un duşman al poporului”, al lui Ibsen, text pe care nu-l mai montează aproape nimeni în zilele noastre. Nimeni din teatru nu a înţeles alegerea mea, nimeni nu a crezut că oamenii vor mai veni să vadă o montare a aceastei piese dificile şi cam plictisitoare. Şi interesant este că – deşi nu ştiu cum s-a întâmplat – deodată a început să fie montată şi în alte teatre din lume. Poate că este una dintre acele coincidenţe imposibil de explicat, şi totodată s-a dovedit că nici spectatorii nu au fugit de acest spectacol şi nu au refuzat această meditaţie despre adevăr, despre ce este adevărat şi ce este neadevărat şi despre cum poate fi adevărul păstrat. Eu am convingerea că dacă faci cu sinceritate ceva pentru tine însuţi, atunci se va găsi cel puţin un om pe care să-l intereseze. Dar dacă faci ceva, aşa cum se obişnuieşte azi, cu gândul la alţii, la spectatori în cazul nostru, atunci rişti să nu găseşti pe nimeni interesat de ceea ce ai creat. De aceea eu nu cred în niciun fel de studii sociologice care spun că oamenii vor să vadă cutare sau cutare lucru. Nu! Oamenii nu vor să vadă nimic altceva în afară de ceea ce au văzut deja. Mie mi se pare că oamenii vor să citească încă o dată versurile lui Puşkin, deşi există atâtea altele…
Dacă e să fiu complet sincer fac teatru… doar pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Desigur că mă bucur dacă cei care îmi văd spectacolele au păreri pe care să mi le împărtăşească, sunt curios ce au de spus, mai ales dacă sunt idei noi, care mie nu mi-au trecut prin cap, dar repet, în mod egoist, fac ceea ce fac doar pentru mine însumi, iar piesele le aleg aşa şi le montez, le analizez din perspectiva mea personală, altfel m-aş plictisi.
Apropo de versurile lui Puşkin şi de alegerile pe care le faceţi de a monta un text sau altul… Nu montaţi prea des comedie…
Montez şi comedii câteodată. De exemplu şi „Livada de vişini”, cea mai recentă premieră a noastră, potrivit definiţiei lui Cehov este comedie, dar ne-a ieşit un spectacol cu multă tristeţe. Ce pot să spun? Aşa e viaţa?! Am avut o avanpremieră şi o doamnă foarte inteligentă a venit la mine și mi-a spus că ar trebui să montez şi ceva mai luminos. Eu i-am răspuns că, dacă poate schimba viaţa, eu imediat voi monta aşa… Iar ea a insistat, spunând că eu fac un spectacol şi apoi se întâmplă şi în viaţă exact ca în spectacolul meu. „Parcă aţi fi un fel de clarvăzător?”, mi-a spus, „dar prevestiţi şi ceva mai luminos!” Și i-am zis că de îndată ce voi putea prevesti ceva luminos, o voi face pe loc. (Râde!)
Acesta să fie oare rolul artistului, să prevadă viitorul?
Mie mi se pare că doar teoria teatrală socialistă ne-a învăţat că teatrul reflectă viaţa. De fapt, eu cred că teatrul nu reflectă viaţa, ci o ghiceşte, o prevede, o prevesteşte şi, dacă oamenii ar mai citi tot ce scrie în cărţi şi nu ar renunţa la ele pe principiul „asta îmi convine, asta nu”, atunci ar înţelege mult mai mult, pentru că în cărţile mari sunt multe „prevestiri”. Cel puţin în cazul literaturii ruse, nu am nicio îndoială că este aşa.
Eu am convingerea că dacă faci cu sinceritate ceva pentru tine însuţi, atunci se va găsi cel puţin un om pe care să-l intereseze. Dar dacă faci ceva, aşa cum se obişnuieşte azi, cu gândul la alţii, la spectatori în cazul nostru, atunci rişti să nu găseşti pe nimeni interesat de ce ai creat. De aceea eu nu cred în niciun fel de studii sociologice care spun că oamenii vor să vadă cutare sau cutare lucru. Nu! Oamenii nu vor să vadă nimic altceva în afară de ceea ce au văzut deja.
Şi, în loc de concluzie, pentru că sunteţi considerat un reprezentant al teatrului de artă… ce mai înseamnă această noţiune în zilele noastre, ce semnificaţie mai are pentru Lev Dodin?
Chiar este o concluzie, pentru că este exact ce am încercat să explic. Sensul acestei noţiuni este unul foarte bogat. Definiţia teatrului de artă rămâne simplă: este acel teatru în care se face artă…
Şi nou?
Arta presupune întotdeauna şi nou. Arta adevărată întotdeauna deschide ceva, este ceva irepetabil, ceva neaşteptat, surprinzător etc. etc. etc. Teatrul de artă este acela în care creezi o operă de artă, doar că noi uităm că nici pe departe nu este operă de artă orice spectacol. Eu consider că un spectacol bun este o mare minune, că un spectacol mediu este deja foarte bine, iar un spectacol prost este ceva normal, iar ca să pregăteşti o minune trebuie să faci foarte multe, să lucrezi foarte mult… Trebuie să fierbi la foc mic multă vreme, ca să iasă o minune artistică. Teatrul de artă este un făcător de minuni. Dar nici asta nu se întâmplă mereu şi trebuie să înţelegem acest lucru şi să o luăm ca atare, că nu pot apărea minunile aşa, una după alta.
Asta înseamnă că sunteţi un vrăjitor?
Nu. Doar ucenic… Peter Schwartz are un personaj tânăr care spune că studiază vrăjitoria, eu nu mai sunt tânăr, dar continui să învăţ, să studiez, să cercetez.
Eu consider că un spectacol bun este o mare minune, că un spectacol mediu este deja foarte bine, iar un spectacol prost este ceva normal, iar ca să pregăteşti o minune trebuie să faci foarte multe, să lucrezi foarte mult… Trebuie să fierbi la foc mic multă vreme, ca să iasă o minune artistică. Teatrul de artă este un făcător de minuni. Dar nici asta nu se întâmplă mereu şi trebuie să înţelegem acest lucru şi să o luăm ca atare, că nu pot apărea minunile aşa, una după alta.
Şi nu v-am întrebat nimic despre FITS?!
Am citit catalogul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de anul acesta și am fost uimit de numărul mare de evenimente, de calitatea teatrelor, de numele artiştilor care vin aici, de spectacolele de stradă şi numărul de spectatori… Aproape că aşa ceva este imposibil. De obicei, un festival propune o selecţie de spectacole… în general se încearcă păstrarea tradiţiei de la Avignon, a ideii că un festival este o sărbătoare şi… cam atât. Aşadar, la Sibiu… în primul rând este impresionantă calitatea spectacolelor, iar în al doilea rând, aici există un public extrem de rafinat. Pentru noi, care venim din Rusia, nu-i deloc ușor de ajuns la Sibiu, dar venim pentru că nu putem uita cu câtă atenţie şi căldură am fost primiţi acum câţiva ani când am adus „Unchiul Vania” sau cum au fost primite la Bucureşti spectacolele noastre „Stele în lumina dimineții” şi „Cevengur”… Mie mi se pare că aici, făcând abstracţie de toate greutăţile vieţii de-a lungul istoriei, făcând abstracţie de anii lungi de dictatură sau, poate, tocmai din pricina acelor ani tragici, oamenii şi-au păstrat capacitatea de a privi arta cu seriozitate, capacitate care în Europa de astăzi se pierde tot mai mult. Din acest punct de vedere, România mi se pare una dintre acele ţări care conservă tradiţia de cea mai bună calitate şi generează apreciere, înţelegere, uneori chiar extaz… Pe de altă parte, eu văd cum se schimbă şi oraşul în sine şi înţeleg că Festivalul de Teatru este ceea ce contribuie la această schimbare. De obicei, se consideră că trebuie să ai mulţi bani şi abia atunci poţi face un festival, dar şi un festival poate face bani, poate face un oraş, îi poate schimba faţa… Și cred că Sibiul şi-a schimbat aspectul sub ochii mei, în ultimii douăzeci de ani de când există acest festival… A devenit parcă deodată interesat să devină un oraş cultural. Consider Sibiul un oraş exemplar din aceste puncte de vedere!
Print