Lia Bugnar: Cred că frumuseţea ia forma omului pe care-l iubeşti

Este actriţă, scrie teatru, regizează. În spaţiul teatrului nostru contemporan şi, mai ales, în teatrul independent a înfiinţat ceea ce s-ar putea chema o mişcare, dacă ar avea un nume… Lia Bugnar este una dintre cele mai frumoase întâmplări ale teatrului actual. La Godot Cafe Teatru sau la Green Hours, îi puteţi descoperi şi redescoperi textele şi spectacolele, o lume plină de poveşti care creează dependenţă. Simţi nevoia să te reîntorci la ele. I-am descoperit prima dată un text atunci când am văzut, cu ceva ani în urmă, „Jocul de-a adevărul” la Teatrul Metropolis. Un text de care m-am îndrăgostit. I-am propus acum un mic joc de-a adevărul, despre teatru şi despre marea iubire…

Erai actriţă, făceai teatru… De ce te-ai apucat într-o zi să scrii teatru?

Ai o informaţie greşită. Eram actriţă, dar nu făceam teatru. Un om care e actriţ, dar nu face teatru, nu e actriţ… Erau accidente alea în care jucam şi nu se poate chema că faci teatru dacă nimereşti în locul cuiva într-un spectacol. Nu prea făceam teatru şi aveam probabil plusuri de expresie neconsumată în mine. Şi a ieşit asta cu scrisul. Ca să scurtăm povestea, eu întotdeauna am fost copilul ăla care scria compuneri mai haioase în clasă. Şi undeva îmi rămăsese informaţia asta, umbra unei păreri despre mine că eu aş face treaba asta bine. Repet, ne referim la compuneri de şcoală generală. Scriam şi nişte spectacole pe care eu le distribuiam, eu le regizam, profesorii le vedeau direct la serbare şi aveam şi succes cu ele. Cu asta mă jucam când eram mică şi a rămas probabil un zaţ acolo că aş avea talent. Şi fiind o actriţă care nu juca, ba mai mult, începusem să am certitudinea că nici n-am să joc vreodată, că nici n-am talent, am scăpat pe uşiţa asta cu scrisul, s-au legat de la început lucrurile şi, când eram pe seceta aia de succes, ca să nu zic ratare, a fost mană cerească faptul că mi-a ieşit şi de câte ori s-a ivit ocazia am scris. Nu sare cămaşa de bucurie pe mine când scriu, sunt un om a cărui preocupare de bază, dacă s-ar putea, ar fi cititul. Şi yoga. Şi, eventual, sportul. Dar de scris e nevoie pentru îndreptarea coloanei vertebrale, pentru consolidarea imaginii, a părerii despre sine…

Dar ce te-a făcut să crezi că n-ai talent?

Păi nu jucam. Şi când jucam nu eram o lumină.

Adică nu te plăceai pe scenă?

Nu, eram bâtă şi aveam şi senzaţia că toţi din sală mă urăsc, eram în cea mai proastă situaţie şi nu aveam nicio legătură cu vreun act de creaţie. Eram un om care se afla acolo într-o situaţie în care nu-şi dorea să fie, dar era cam târziu să accepte asta, pentru că făcuse o facultate şi de… Culmea e că, prin scris, eu am ajuns la confortul meu din şcoală pe scenă, pentru că în şcoală, mă simţeam pe scenă ca peştele în apă. Prin scris m-am relaxat şi mi-am îndepărtat atenţia de la mine. Multe dintre spectacolele pe care le-am scris a trebuit să le regizez eu şi, lucrând cu actorii, ei am început să-mi zică să intru şi eu să joc. Şi atunci ieşeau libere lucrurile din mine. Aşa am început să am o vagă bănuială că poate nu sunt atât de netalentată şi până la urmă am avut certitudinea că nu e important ce sunt câtă vreme mă simt bine în ceea ce fac. Câtă vreme te simţi tu bine în ceea ce faci, cel care se uită la tine se va simţi şi el bine. Ăsta e marele mister.

Multe dintre spectacolele pe care le-am scris a trebuit să le regizez eu şi, lucrând cu actorii, ei am început să-mi zică să intru şi eu să joc. Şi atunci ieşeau libere lucrurile din mine. Aşa am început să am o vagă bănuială că poate nu sunt atât de netalentată şi până la urmă am avut certitudinea că nu e important ce sunt câtă vreme mă simt bine în ceea ce fac. Câtă vreme te simţi tu bine în ceea ce faci, cel care se uită la tine se va simţi şi el bine. Ăsta e marele mister.

Şi acum te simţi bine pe scenă?

Foarte bine, ca peştele în apă. Şi n-am nicio problemă când o dau în bară. Nu mai am panica aia uriaşă că mi s-ar putea ştirbi imaginea. Între timp mi-am dat seama că nu fac doi bani lucrurile astea, că de capul nimănui nu-i nimic, nici măcar de capul celor care au succes. Iar când sunt proastă pe scenă îmi vine să râd de mine ca de un coleg pe care-l simpatizez…

Dar ce înseamnă să fii prost pe scenă?

Înseamnă să nu reuşeşti niciun pic să uiţi de tine şi, mai ales, să nu reuşeşti niciun pic să te ocupi de ceilalţi. Să fii bine în scenă înseamnă să ai grijă de cei din jur şi să reacţionezi numai la ce-ţi dau ei. Dl. Penciulescu zicea foarte frumos că actorul e un om care intră în scenă cu dorinţa de a nu face nimic. Doar că acolo i se întâmplă atât de multe lucruri, încât niciodată nu-i iese planul ăsta de a nu face nimic. Atunci eşti bine. Şi sunt foarte multe zile când se întâmplă să fii prost. Nu uiţi de tine, nu te lasă vanitatea în pace. Se întâmplă şi la oameni care chiar fac teatru mult. Şi atunci intră pilotul automat care te salvează. Dar el funcţionează numai dacă eşti bine cu orgoliul tău şi cu vanitatea ta, în sensul că îţi spui „bun, în seara asta n-o să iau premiu cu coroniţă, n-o să am aură, n-o să mă atingă niciun înger, dar haide să duc povestea mai departe, pentru că oamenii ăştia au plătit bilet şi haide să nu-mi las toţi colegii să vadă că eu sunt în rahat şi să fac o treabă bună”. Şi faci o treabă bună, doar că tu nu te simţi bine, pentru că în adâncul tău nu ai fost bine.

Şi toate astea ai început să le înţelegi după ce ai început să scrii.

Da. Lucrând cu actorii, ca regizor, fără să am pretenţia că sunt regizor. Nu ştiu dacă se poate numi regizor un om care nu a făcut decât textele lui. N-aş şti niciodată să fac ceva ce nu e scris de mine. Dar scris de mine e în regulă cumva, pentru că măcar parte din intenţiile autorului le ştiu…

Dar acum, de când ai început să te simţi bine pe scenă, ai vrea să joci la un alt regizor?

Sigur că aş vrea. Dar nu mă ia nici dracu…

De ce nu?

Nu ştiu, întreabă-i pe ei. Dar, ca să aleg jumătatea plină a paharului, să zicem că nu pentru că sunt proastă nu mă iau. Am depăşit etapa asta… Cred că, pur şi simplu, li se pare că sunt bine în sosul meu. Da, aş face teatru cu alţi oameni, mai ales să fie vreun regizor pe care chiar îl admir. Dar nu sufăr că nu se întâmplă. Eu am un talent imens în a nu face nimic. Oamenii se deprimă când nu fac chestii. Eu n-am nicio problemă, pot să citesc, să fac yoga, să închid geamul, să plimb câinele şi să am senzaţia că am foarte multă treabă. E limpede că am nimerit în secolul greşit, că în alt secol lucrul ăsta ar fi putut să fie normal.

Ai fi vrut să trăieşti în alt secol?

Nu, mie-mi place ăsta, dar îmi pare rău că a picat total moda cu nefăcutul nimic. Şi, ca să nu faci nimic, trebuie să fii Paris Hilton. În alte epoci, te trezeai dimineaţa şi, pur şi simplu, existai…

Asta înseamnă că ţi-e bine cu tine.

Da, mie mi-e bine cu mine.

Dacă nu-ţi ţii partea bine de tot nu prea-ţi iese meseria asta. David Esrig zicea frumos, atunci am auzit asta prima dată şi m-a pus pe gânduri: „Nu sporiţi numărul juraţilor cu dumneavoastră înşivă. Nu te adăuga celor care oricum sunt cu ochii pe tine şi te judecă!” Eu făceam asta, îmi dădeam în cap, şi nu e bine, pentru că tot o formă de vanitate e. Şi oricum, suntem într-un domeniu de distracţie. Ce-o să fie?! Ce poţi rata aşa major?

Nu te cerţi cu tine?

În ultimii ani, nu. Am avut o perioadă în care nu eram deloc solidară cu mine. De-aia nici nu-mi ieşea cu teatrul. Nu prea ai cum. Dacă nu-ţi ţii partea bine de tot nu prea-ţi iese meseria asta. David Esrig zicea frumos, atunci am auzit asta prima dată şi m-a pus pe gânduri: „Nu sporiţi numărul juraţilor cu dumneavoastră înşivă. Nu te adăuga celor care oricum sunt cu ochii pe tine şi te judecă!” Eu făceam asta, îmi dădeam în cap, şi nu e bine, pentru că tot o formă de vanitate e. Şi oricum, suntem într-un domeniu de distracţie. Ce-o să fie?! Ce poţi rata aşa major?

Teatrul înseamnă distracţie pentru tine?

Da, pentru mine e o distracţie privilegiată şi consistentă şi foarte săţioasă. Şi care îţi dă foarte mult?

Ce anume?

O comunicare cu nişte oameni care-mi plac. E un privilegiu să faci teatru doar cu oameni care-ţi plac. Paris Hilton a teatrului românesc… Şi aşa am parte de ce-i mai bun din ei. Iar asta mă ajută să las ceva acolo, cota mea, ca să circule universul şi prin mine. Că aşa trebuie. Altfel am fi ca bălţile. Care stau şi din cauza asta au un miros dubios.

Nu te tentează să scrii şi altceva decât teatru sau scenariu de film?

Pe mine nu mă tentează să scriu. Eu scriu teatru pentru că vreau să am cu oamenii ăştia ai mei întâmplări din care să trăim… şi care ne fac şi mare plăcere şi, pe cât se poate, sunt şi iubite de public. Iar film, pentru că acolo poţi să câştigi mai mulţi bani dintr-odată. Dar eu nu am vreo nevoie să mă exprim aşa. Eu aş putea perfect să stau să citesc. Mi s-ar părea o viaţă bine trăită. Pentru că totul e scris deja. Nu e nicio pagubă dacă vreunul din noi nu mai scrie. Chiar e scris totul. Tu te referi probabil la roman. Dar aia chiar presupune o nevoie de a scrie. O piesă de teatru pe lângă un roman e ca un strănut… hai să recunoaştem.

Pe mine nu mă tentează să scriu. Eu scriu teatru pentru că vreau să am cu oamenii ăştia ai mei întâmplări din care să trăim… şi care ne fac şi mare plăcere şi, pe cât se poate, sunt şi iubite de public. Iar film, pentru că acolo poţi să câştigi mai mulţi bani dintr-odată. Dar eu nu am vreo nevoie să mă exprim aşa. Eu aş putea perfect să stau să citesc. Mi s-ar părea o viaţă bine trăită. Pentru că totul e scris deja. Nu e nicio pagubă dacă vreunul din noi nu mai scrie. Chiar e scris totul.

Bine, dar şi Shakespeare a scris teatru. Piesele lui ţi se par un strănut pe lângă romanele să zicem ale lui Dostoievski?

Să nu vorbim despre oamenii ăştia, că e ca la muzică… Mozart a făcut lucruri care, oricât de mult ar fi evoluat omenirea, şi oricât ne-am deşteptat noi, n-au fost nici pe departe atinse. Şi cred că şi la scriitori e la fel. Noi, ăştia care facem azi nişte lucruri şi mai reuşim să sensibilizăm publicul – vorbesc despre mine acum –, nici n-ar trebui să purtăm acelaşi nume. N-ar trebui ca „Pescăruşul” şi „Noi 4” să se numească ambele piese de teatru. Sincer. Fără niciun fel de falsă modestie. Cred doar că între timp lucrurile au devenit altceva.

Şi că publicul are nevoie de un alt fel de poveşti?

Da, sigur. Cred că oamenii nu mai au pregătirea să vadă un spectacol de Cehov, să zicem. Adică îl văd din motive care nu prea au legătură cu Cehov, îl văd pentru nu ştiu care regizor sau actor, rafinamente de-astea: stridii în nu ştiu ce loc din lume, în nu ştiu ce anotimp, când ele n-au ce căuta acolo. Aşa e şi cu aceşti autori. Nu prea-i mai vede nimeni pentru ei… Ei sunt mult prea consistenţi pentru cât de tare ni s-a diluat nouă sângele. Şi atunci, vine Lia Bugnar cu povestioare după chipul şi asemănarea lor…

Noi, ăştia care facem azi nişte lucruri şi mai reuşim să sensibilizăm publicul – vorbesc despre mine acum –, nici n-ar trebui să purtăm acelaşi nume. N-ar trebui ca „Pescăruşul” şi „Noi 4” să se numească ambele piese de teatru. Sincer. Fără niciun fel de falsă modestie. Cred doar că între timp lucrurile au devenit altceva.

Vorbeşti de parcă încerci să mă convingi că textele tale n-au valoare în sine.

Au valoare în sine, dar omenirea s-a deteriorat foarte tare şi nu poţi să-l compari pe Ray Charles cu Mozart – care Ray Charles are o valoare incontestabilă, dar comparat cu Mozart s-a dus naibii toată valoarea lui… Cine e vreun autor contemporan în România şi-şi închipuie că face aceeaşi meserie cu Shakespeare, ce să zic, am toată invidia pentru optimismul lui…

Şi care ţi se pare că e buba cea mai mare a dramaturgiei noastre autohtone?

Cred că e buba omenirii… Ne-am atrofiat. Trăim nişte vremuri foarte superficiale şi, după mine, cineva care scrie teatru ar trebui să scobească, să zgândăre nişte lucruri. Părerea mea e că dintr-o spiamă de kitsch, probabil, nu au curaj să se mai lase trăiţi. Cred că li se pare foarte kitsch să scrii despre iubire, să trebuiască actorul să plângă pe scenă, astea pentru care, de fapt, spectatorul vine în sală. Pentru că spectatorul vine ca să râdă şi să plângă. Sigur, contează foarte tare motivul pentru care tu-l faci să râdă. Dar dacă tu nu atingi în niciun fel asta şi eşti călâu, atunci şi publicul te va iubi călâu.

Dar, ştiind că trebuie apăsate nişte butoane pentru râs şi pentru plâns, nu există pericolul să pici într-o reţetă?

Dat fiind că am o frică uriaşă de fiecare dată că o să mi se înfunde, mă îndoiesc că apăs pe vreun buton. O iau atât de pas cu pas de fiecare dată şi sunt atât de atipic de neprofesionistă, încât nu am cum să pic într-o reţetă… mă apuc invariabil de o piesă fără să ştiu ce va fi. De obicei n-am titlu. Dar am o primă replică. Şi dacă replica aia e bună, nu se poate să nu existe un răspuns la ea. Şi am atâta încredere în ordinea din universul ăsta, încât nu mă agit. Prima replică o va chema pe a doua şi tot aşa…

Există autobiografie în textele tale?

Cred că totul e autobiografic. Cred că personajele absolut inventate sunt şi ele autobiografice. Totul e din noi, nu? Am scris o piesă în care era vorba despre probleme mari de familie, cum eu am avut la mine acasă. Şi a fost foarte haios cum într-o zi ne-am apucat cei din distribuţie să povestim din copilărie şi nu reuşeam să facem un clasament care din noi a avut o copilărie mai naşpa. Poveşti crunte, Kusturica e mic copil…

Omenirea s-a deteriorat foarte tare şi nu poţi să-l compari pe Ray Charles cu Mozart – care Ray Charles are o valoare incontestabilă, dar comparat cu Mozart s-a dus naibii toată valoarea lui… Cine e vreun autor contemporan în România şi-şi închipuie că face aceeaşi meserie cu Shakespeare, ce să zic, am toată invidia pentru optimismul lui…

De ce a fost copilăria ta aşa groaznică?

Ai mei nu s-au înţeles, s-au iubit foarte tare, dar într-un mod absolut chinuitor şi pentru mine şi  fratele meu. Şi era o suferinţă reală şi nişte spaime animalice, că n-o să fie bine, că o să fie scandal în ziua respectivă. Era atât de normal să fie tranşee la noi acasă… E mult peste ce ţi-ai putea imagina, mult peste Mungiu sau Cristi Puiu, de-aia nici nu mă interesează să scriu zona asta de film. Eu, când le pun pe-astea undeva, le pun înconjurate de umor şi pentru că au o doză mare de emoţie. Dar numai ca ingredient. Am trecut trauma, dar ele sunt pe-acolo prin epidermă. Nişte aluniţe… Şi, la o adică, mă pot autoservi din frigiderul cu drame. Rar trebuie să apelez la imaginaţie.

Citeai când erai mică?

Da, dar am început cam de capul meu şi cam răzleţ, n-aveau timp să se ocupe de noi deloc. Şi citeam cam ce mă tăia pe mine capul. Pe urmă, ceva mai târziu am început să citesc ahtiat. Dar cumva e târziu, e ca baletul, pe care trebuie să-l faci devreme. N-am recuperat niciodată şi nici n-o să recuperez în viaţa asta.

Trăim nişte vremuri foarte superficiale şi după mine cineva care scrie teatru ar trebui să scobească, să zgândăre nişte lucruri. Părerea mea e că dintr-o spiamă de kitsch, probabil, nu au curaj să se mai lase trăiţi. Cred că li se pare foarte kitsch să scrii despre iubire, să trebuiască actorul să plângă pe scenă, astea pentru care, de fapt, spectatorul vine în sală. Pentru că spectatorul vine ca să râdă şi să plângă.

Nu-mi spui o poveste despre copilăria ta?

Au fost nişte copilării atipice, sper că azi nu mai sunt copilării ca alea. Eu mergeam pe vârfuri tot timpul. Totul era o bombă cu ceas în permanenţă. În clasa a doua am venit de la şcoală am bătut la uşă şi mi-a deschis taică-meu plin de sânge de sus până jos, că se bătuse cu un vecin… Iar aia a fost o povestioară haioasă, pentru că nu implica o bătaie cu nimeni de la noi din casă. Era o agresivitate cumplită acolo. Pe vremea asta am fi fost la Ştirile de la ora 5. Îmi vine în cap un fundal extrem de zgomotos, cu foarte multe obiecte zburând, cu maică-mea, care era o fiinţă foarte veselă şi râdea întruna, dar cu condiţia să ne băgăm toţi în spatele unei uşi, şi acolo râdeam, în timp ce taică-meu urla…

Date fiind toate astea, ţi-a fost frică să te căsătoreşti, să faci copii?

Toată copilăria declaram sus şi tare că nu mă mărit şi nu fac copii. Şi m-am şi ţinut de promisiunea asta foarte multă vreme, până când m-am căsătorit cu Dragoş, care era un om atât de inversul meu, care trăise extraordinar la el acasă, în armonie, că mi s-a părut foarte frumos. N-am făcut copii şi am şi divorţat între timp…

Moare dragostea?

Nu cred că moare, cred că are un cap şi-o coadă. Nu e nimic infinit. O exista şi una nesfârşită, eu n-am întâlnit-o şi nici n-am văzut-o în jurul meu. Asta a fost o iubire frumoasă, dar cu început şi cu sfârşit şi ar fi existat varianta să refuzi sfârşitul şi să încerci să mai tragi de el, pentru că se putea. Dragoş e un om, pe nişte aspecte, destul de formalist şi am fi putut s-o mai târâim.

Deci tu n-ai vrut?

Una peste alta nici el, pentru că nu e un om pe care să-l părăseşti, dacă el nu vrea să fie părăsit. Am fost de acord. Am zis: „Parcă începe o perioadă urâţică, nu vrei s-o sărim?” „Nu vrei să ne mai dăm o şansă?” „Ce şansă? Nu simţi…?” „Ba da…” „Atunci… a fost o plăcere. La revedere.” Cam aşa a fost.

Cred că suferinţele apar atunci când nu eşti în stare să înţelegi fix ce ţi se întâmplă şi te încăpăţânezi să rămâi într-o situaţie care nu mai există. Tu vrei în situaţia aia veche, dar ea s-a transformat în altceva. De aici îţi vin multe suferinţe. Când te raportezi la realitate fără să ţi-o asumi, ai probleme mari. Nu cred că durata dă calitatea unui lucru, a unei iubiri…

Şi n-au rămas suferinţe?

Nu. Cred că suferinţele apar atunci când nu eşti în stare să înţelegi fix ce ţi se întâmplă şi te încăpăţânezi să rămâi într-o situaţie care nu mai există. Tu vrei în situaţia aia veche, dar ea s-a transformat în altceva. De aici îţi vin multe suferinţe. Când te raportezi la realitate fără să ţi-o asumi, ai probleme mari. Nu cred că durata dă calitatea unui lucru, a unei iubiri…

Nu crezi, deci, în marea iubire?

Cred, doar că eu n-am întâlnit-o. Aia în care să nu fii nevoit să treci cu vederea infidelităţi… Eu în genul ăla de iubire „Ţine de casă şi lasă că tot la tine se întoarce” nu cred… Viaţa este atât de interesantă, că ce sens are să simulăm ceva? Dacă nu ne mai satisface ce trăim noi doi, atunci gata, şi fuga la trăit fiecare… De ce să stai? Dacă Dragoş mai are acum resurse de fericire mă bucur foarte tare pentru el, îi doresc să le aibă şi ultimul lucru aş vrea să fie exact ce spune toată lumea: „Să vezi tu ce rău o să-i pară”. Sper să nu-i pară rău. Sper să fi renunţat la o iubire frumoasă – că noi am avut o iubire frumoasă – pentru o iubire şi mai frumoasă. Şi sper ca şi la mine să fie aşa.

Tu mai ai resurse de fericire?

Da, clar. Cumva a fost o amputare cu regenerare peste capitalul iniţial. Eu sunt un om care are talent la iubit şi pot să iubesc destul de frumos, adică pot să fac din asta ceva imprevizibil. Da, am resurse şi cred că ăsta a fost marele meu progres, că nu m-am focalizat deloc pe umilinţa pe care poţi să o simţi, că un om care te cunoaşte ca pe el însuşi poate să renunţe la tine. Te poţi focaliza pe asta şi să te gândeşti, bine, dar eu, care sunt aşa specială… cum a putut…? Uite că a putut. Şi nu înseamnă că sunt eu mai puţin specială. Înseamnă că i s-au transformat lui lucrurile şi poate nici eu nu mai sunt genul ăla de specială care-i plăcea lui. Ceea ce nu e neapărat rău. Numai că nu mai sunăm bine împreună.

Ce omoară o iubire?

În cazul nostru… În ultimii doi ani eu nu m-am mai dus după el, peste tot pe unde lucra. Am stat şi mi-am făcut spectacolele mele, el se bucura că am succes, toţi îmi ziceau ce mândru e de mine, ce se laudă cu mine, dar noi, când ne vedeam, lucrurile nu mai erau la fel. Nu mai eram noi ai noştri… Eram două entităţi separate. Începuse fiecăruia să i se întărească propriul contur. Şi acum eram fiecare cu toată admiraţia pentru conturul celuilalt, doi separaţi. Cred că în cazul nostru a fost chiar asta, că eu nu m-am mai dus după el.

Adică vechea poveste cu ochii care nu se văd…

Al naibii de prozaic, dar aşa e. Şi i-am şi zis, „dacă ăsta era marele secret al iubirii noastre, faptul că eu mă ţineam scai de tine, înseamnă că nici nu era vreo mare iubire”. Şi la un moment dat trebuie să schimbi. Ai consumat-o…

În copilărie visai la Făt-Frumos?

Eram o fetiţă cu multe prietene şi cu o relaţie ciudată cu băieţii pentru că eram îngrozitor de complexată că eram înaltă şi slabă. Şi pe vremea aia nu exista tot circul cu manechinele. Nu ştiai că e o calitate. Exista doar criza de mâncare. Era clar că eşti nemâncată. Paradoxal, ai mei erau şefi de alimentară. Dar la mine mâncatul era momentul de tortură al zilei şi eram slabă şi cu multe perechi de pantaloni pe mine, unele peste altele… În schimb, mă credeam isteaţă şi credeam că dacă un băiat ajunge să vorbească cu mine n-are cum să nu-şi dea seama ce specială sunt. Dar tot timpul am crezut că va fi foarte greu să treacă de aspectul meu de scobitoare. Şi nu va afla nimeni niciodată ce deosebită sunt. Dar la un moment dat m-am dus la un concurs de manechine, la care venise foarte multă lume şi era un singur loc şi am luat eu. Şi dintr-odată a devenit perfect legitim faptul că sunt slabă.

Ochiul transformă subiectul în frumos sau urât. Oamenii iubiţi devin frumoşi. Frumuseţea este exact rezultatul căldurii din inima noastră. Nu e ca la matematică şi că vorbim de distanţa perfectă între ochi şi buze… Iar în zilele noastre când se poate face chirurgie plastică, lucrurile astea au devenit tot mai fără valoare.Totul e foarte trucat în lumea noastră. Şi cred că oamenii care se mai încăpăţânează să simtă caută frumuseţea în altă parte şi, dacă o cauţi, o şi găseşti…

Şi frumoasă…

Asta e perfect discutabil. Mi-am dat seama la un moment dat că felul în care arăt e folositor, chiar dacă nu e genul de mutră care mie îmi place.

Frumuseţea contează în iubire?

Eu cred în brodeli. Că ăla şi cu ăla sunt făcuţi unul pentru altul. Poate nu pe toată viaţa… Cred că frumuseţea ia forma omului pe care-l iubeşti. Dacă am hotărî că Angelina Jolie e frumoasă şi cineva care m-ar iubi pe mine m-ar compara cu ea, aş pierde toate bilele din lume. Dar, dacă un om te iubeşte, o să i se pară atât de frumos, de exemplu, că eu am sprâncenele astea spălăcite blonde pe care eu le detest… Ochiul transformă subiectul în frumos sau urât. Oamenii iubiţi devin frumoşi. Frumuseţea este exact rezultatul căldurii din inima noastră. Nu e ca la matematică şi că vorbim de distanţa perfectă între ochi şi buze… Iar în zilele noastre când se poate face chirurgie plastică, lucrurile astea au devenit tot mai fără valoare.Totul e foarte trucat în lumea noastră. Şi cred că oamenii care se mai încăpăţânează să simtă caută frumuseţea în altă parte şi, dacă o cauţi, o şi găseşti…

Tu ai vrut să fii mamă?

Am avut o perioadă în care mi se părea că Dragoş ar merita xeroxat. Dar n-a ieşit atunci… Mie, sincer, planeta mi se pare un loc cam aglomerat. Nu mi se pare cel mai cinstit lucru pe care i-l poţi face unui copil, să-l aduci aici, să-l inviţi la petrecerea asta a noastră.

Nu prea-ţi place lumea asta…

Nu. Mi se pare că s-au complicat groaznic toate. S-a transformat totul într-un examen permanent, într-o luptă permanentă. Nu ştiu cât de cinstit e să aduci un om în treaba asta fără să-l avertizezi: uite, te interesează genul ăsta de joc? Eu cred că toţi vor zice „Nu!”. Şi bonus, pe măsură ce trec anii îţi cad dinţii, nu mai poţi să ţii coloana, devii tot mai urât şi nimeni nu te mai iubeşte.

Dacă ai fi fost întrebată, ai fi zis „nu”?

Mă tem c-aş fi zis „Nu”. Pentru că eu am senzaţia că de-acolo de unde suntem deranjaţi e un loc foarte interesant.

Mie existenţa lui Shakespeare îmi confirmă mult mai tare că există Dumnezeu decât existenţa Bibliei. Creştinismul se bazează prea mult pe ameninţări. Pe mijloace foarte omeneşti, şantaj, ameninţare, linguşeală, adulaţie… Şi eu sunt convinsă că Dumnezeu nu are aceste cusururi. Dar pe noi ne-a dus mintea să inventăm un Dumnezeu cu calităţile şi defectele noastre exacerbate. Eu cred că Dumnezeu nu seamănă cu felul nostru miculuţ de a vedea lucrurile.

Dar, dacă ar exista un singur motiv pentru care n-ai fi refuzat jocul, care ar fi?

Iubirea. Şi apoi cred că mi-ar fi plăcut să întâlnesc şi varianta asta de mine… Cred că în fiecare viaţă ne întâlnim cu o altă variantă de noi. Cred că cele anterioare sau cele care vor urma vor fi mai puţin reuşite.

Deci crezi că trăim mai multe vieţi.

Da, cam aşa. Nu înseamnă că mă duc neapărat înspre budhism, deşi mi se pare mai poetic decât creştinismul care nu mi-e aproape şi mi se pare o poveste scrisă îndoielnic şi cusută cu aţă albă. Dacă făceau Biblie din Shakespeare mă convingeau mai degrabă să ader la religia respectivă. Mie existenţa lui Shakespeare îmi confirmă mult mai tare că există Dumnezeu decât existenţa Bibliei. Creştinismul se bazează prea mult pe ameninţări. Pe mijloace foarte omeneşti, şantaj, ameninţare, linguşeală, adulaţie… Şi eu sunt convinsă că Dumnezeu nu are aceste cusururi. Dar pe noi ne-a dus mintea să inventăm un Dumnezeu cu calităţile şi defectele noastre exacerbate. Eu cred că Dumnezeu nu seamănă cu felul nostru miculuţ de a vedea lucrurile.

De ce ţi-e cel mai frică?

Sincer, cea mai mare frică e să nu mi se facă frică. Să nu mă dezechilibrez. Câtă vreme nu mi-e frică pot să funcţionez. Din frică, oamenii fac foarte multe prostii, strică lucruri bune.

Viaţa, dacă n-o mai iei aşa de în serios şi te prinzi că e, totuşi, un joc al altcuiva şi câştigător nu prea poţi să ieşi, dar poţi să-l savurezi, n-o să mai fie atât de obositor.

Dacă ar fi să alegi o poveste în care ai vrea să te muţi, să fugi din lumea reală?

M-aş băga pe la Vonnegut, pe la alienarea lui pe-acolo… La Shakespeare, în schimb, toate sunt cam atroce. Ce să zic? Că aş vrea să fiu Julieta? Nu, că sunt cam claustrofobă… Sunt lucruri crunte scrise minunat. Şi nici la Cehov, că durerile sunt crâncene. Până şi la Creangă sunt… Cred că rămân în viaţa reală. Viaţa, dacă n-o mai iei aşa de în serios şi te prinzi că e, totuşi, un joc al altcuiva şi câştigător nu prea poţi să ieşi, dar poţi să-l savurezi, n-o să mai fie atât de obositor.

Foto Andrei Runcanu