Lia Bugnar este dramaturg, actriță și regizoare.
De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?
Aș minți să spun că s-au bătut teatrele din orașul nostru pe mine ca să mă angajeze ca actriță, deși, în apărarea mea, pot să spun că mi-am dat demisia de la teatrul în care eram angajată cu salariu și carte de muncă. Ritmul în care se întâmplă lucrurile în momentul în care ești angajat e unul care nu se potrivește deloc cu felul meu de a exista artistic. Nu te gândi acum că sunt iute ca săgeata, că nu e cazul, sunt mai degrabă leneșă. Doar că în momentul în care mă apuc să fac ceva intru într-o vrie și mă mai opresc doar când e gata spectacolul. Una peste alta, ca să-ți răspund la întrebare, presupunând, prin absurd, că s-ar arăta vreun director de teatru doritor să mă angajeze, l-aș refuza. Și nu-s vulpea cu strugurii. Chiar l-aș refuza. Nu mă pot imagina altfel decât liberă, iscătoare de întâmplări artistice, chițibușară în alegerea oamenilor cu care-mi împart cabina, energia, scena, viața.
În ce fel îţi e folositor şi în ce fel îţi e dăunător lucrul în independent?
Folositor îmi e – sau cel puțin mi-a fost – asta e clar. Dacă n-ar fi existat Green Hours și Voicu Rădescu, mi-aș fi găsit deja o altă meserie, teatrul ar fi fost doar un vis pe care nu l-am atins niciodată. Teatrul independent e locul unde eu am avut curaj să ridic capul, să exist. E locul în care am constatat siderată că am voie să fiu pe scenă, să fac lucruri, ba să dau și altora de făcut. Eram așa de convinsă de contrariul, încât nici astăzi nu știu să mă bucur când ceva îmi iese bine. Am o mirare liniștită și recunoscătoare. Atât. Dăunător nu cred că îmi e. Sau poate îmi e atât de subtil dăunător, încât eu, iată, nici nu-mi dau seama. Dar nu cred să fie așa. Teatrul independent nu-mi e dăunător. Daca fac lucruri care nu-s, poate, cât de bune ar putea să fie, e vina mea, nu a faptului că le fac în independent. Sigur că nu sunt bani acolo, dar întotdeauna m-am gândit că, dac-ar fi, eu n-aș ști ce să fac cu ei. Avem scena, lumini, actori talentați, dacăs în formă scriu și eu o piesă bună, ne descurcăm și fără bani. Și, ce-i mai important, avem spectatori. Spectatorul e, pentru mine, exact combustibilul ăla care mă face să funcționez creativ și eficient (în limitele mediocrității mele, bineînțeles).
Cum ţi se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?
Mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Sunt parte din el și nu sunt în stare să spun dacă m-am prostit sau am crescut în anii ăștia. Pentru că eu fac tot timpul cât pot eu de bine. Iar cât pot eu de bine poate fi uneori prost, eu n-am de unde ști, din moment ce fac cât pot de bine. Dacă e să vorbesc despre ce e în jurul meu, sunt spectacole care-mi stârnesc invidia și spectacole care-mi stârnesc compasiunea de cât de jalnice sunt. Dar asta nu cred că e specific ultimilor ani, asta cred că a fost mereu și peste tot, nu numai în independent.
Există vreo fonnă de „dependenţă” în teatrul independent? De gustul publicului? De banii din încasări?
Există, evident, multe forme de dependență în independent. Cel puțin în al meu. Până la urmă, independența stă doar în faptul că nu iau bani de la nimeni ca să fac spectacolul (eu chiar nu iau, le fac din nimic, nu tu arcuburi și afeceneuri, nu tu bani de la teatrul independent unde joc, nimicul deplin), în rest sunt plină de dependențe ca un câine vagabond de purici. Depind, ca să dau doar un exemplu, de programul TNB. Dacă TNB își pune ambiția, îmi poate da peste cap toate programările, pentru că am destui actori care joacă în spectacolele mele și sunt angajați acolo. Noroc că nu-și pune ambiția, sunt doar o furnică șomera, de ce să mă strivească?! Depind, ca să continui cu jugul asupririi, de seriozitatea actorilor mei. Aproape toți îmi sunt și prieteni, cred foarte tare în teatrul făcut cu prieteni, în teatrul făcut cu oameni cu care poți să mănânci din aceeași eugenie. Și, uneori în viață, prieteniile, ca și iubirile, se termină. Și atunci chiar poate fi devastator pentru o distribuție când cineva își ia jucăriile și pleacă. Dar supraviețuim cu bine de fiecare dată. Din păcate. Depind, de asemenea, de biletele vândute. Noi suntem plătiți din bilete și probabil că e inutil să spun ce abilități de ademenire a spectatorilor am dezvoltat în toți acești ani. Cel mai dureros e când trebuie să te abții să-i spui unui posibil spectator că e rău și prost, pentru că speri să dea banii ăia pe bilet. Eu n-am trăit durerea asta, nu mă abțin, așa ca am mai pierdut câte un segment de public pe drum. Dependența de gustul publicului de care pomenești în întrebare mi se pare o chestiune pur teoretică. Pentru că, în practică, e foarte greu să stabilești care e gustul publicului. E foarte greu să stabilești cu exactitate și cine anume e publicul tău. Se întâmplă după câte un spectacol la Godot să-mi spună Marius Manole: „Aștia au fost alții, nu? Ai simțit că au fost alții?” Și într-adevăr, uneori sunt alții. Ceea ce e ciudat, din moment ce noi nici nu știm cine sunt spectatorii noștri de bază. Dar, pur și simplu, uneori simți că sunt alții. Oricum, eu, dac-aș ști rețeta de a fi pe gustul publicului, aș folosi-o, măcar până m-aș îmbogăți un pic, să nu mai fiu așa disperată când nu-i sala plină. Dar n-o știu, așa că merg pe sârmă.
Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?
Cum spuneam, în primul rând înseamnă să nu iau bani de la nimeni ca să fac spectacolul. După care, pornind de la această independență, decurge restul de independență formată din foarte multe dependențe mici: încrederea actorilor de a lucra la un spectacol ale cărui repetiții nu sunt plătite și care spectacol poate fi un eșec, încrederea spectatorului de a cheltui timp și bani pentru ceva ce ai făcut tu, încrederea proprietarului teatrului că ai ce să cauți pe scena lui, asta ca să spun doar primele lucruri care-mi trec prin gând. După care înseamnă, bineînțeles, să ai in jurul tău numai oameni pe care îi admiri, poate chiar îi iubești, înseamnă să ai dreptul să spui nu când e de spus nu, înseamnă ca spectatorul să te știe într-un fel și nimeni să nu poată altera felul ăla, decât tu, dacă hotărăști că vrei să o iei în altă direcție. Înseamnă că, dacă eu în momentul ăsta mă apuc să scriu o piesă de teatru și o scriu până mâine, mâine mă pot apuca să o repet și peste câteva săptămâni să am premiera. Fără semnături, fără ștampile, doar așa, pentru că am avut inspirație și chef.
Print