„Cu ce ai vrea să începi?/ O povestire./ Bine, ce povestire ai?/ Din Lilieci, de Sorescu.” Dialogul se repetă cu majoritatea aspiranţilor la examenul de admitere la actorie. Ba „Cercul”, ba „Rânduieli”, ba „Dumneata”, găseşte elevul bacalaureat ceva care să creadă el că i se potriveşte. Are şi de unde. Mai greu e să fie el pe potriva textului şi să mai şi convingă comisia.
Anul acesta nu doar candidaţii au în repertoriu „Liliecii”, ci şi absolvenţii – o grupă întreagă condusă de Valeria Sitaru joacă un spectacol inspirat de lumea Bulzeştilor lui Sorescu: „Lilieci de la Pleniţa” de Ana-Maria Nistor. Iar acum nu mai e suficient ca interpreţii să fie în situaţie, sinceri, aici şi acum. Pretenţiile sunt mari, ca pentru viitori profesionişti. Vreau să văd un colţ de Oltenie mioritică în livingul modern al apartamentului din complexul „Orhideea Gardens” în care se joacă spectacolul. Cum, necum, moldoveni, ardeleni, orăşeni, indiferent de locul şi data naşterii, domiciliu, etnie şi prenumele părinţilor e musai ca Nea Miai, Păun Umblatu’, Maria Bălii, Anica Bolânda cu toţi ai lor să fie olteni.
Unii mai de voie, alţii mai de nevoie, studenţii din anul III ai U.N.A.T.C. vorbiră cum se vorbeşte, mâncară varză călită cu mămăliguţă cu toată pofta, băură ţoi după ţoi, râseră, glumiră, se bucurară oameni cu femei, se şi bătură o ţâră că doar e tradiţional, se împăcară, ce mai, avură bine. Bine avură, ca la orice pomană care se respectă. Sau poate că fu nuntă? Nuntă fu, că şi veni un băiat cu floare în piept şi o ceru pe a mică şi tăntăloaică de nevastă. Şi i-o de-te tac’su. I-o de-te, na. Şi taman ce se veseleau ei când veni altu’ cu betele de gât şi muierea după el – cică să se spânzure. Din iubire. Că e de bine, nu-i de rău. Da’ nu se mai spânzură că n’avu cui. Şi căzu. Şi mai apăru altu – intelectual aşa părea el. Tot bunghea ăl ceas şi căuta fusu’ ăl bun. Nu, că-l şi găsi bună-oară. Era umblat. Dubios, aşa, flăcău’; tot strângea de o paporniţă. Blând, cuminte, da’ parcă era ceva cu el. Nu era el în craca lui. Ţăcănit n’ar fi fost, că altu’ din copii avea de jucat nebunu’ satului – intra din când în când să vândă cruci; cruci mici, de colaci. Îl văzuse şi pe Dumnezeu într-o noapte la el în pătul. Vede şi Cercul. E fericit şi bun. Şi moare. Pentru că e artist.
Cam aşa e spectacolul – un zâmbet larg înlocuit brusc cu lacrimile din ochi. Aproape o oră râzi şi te bucuri de fiecare personaj care apare şi când aştepţi o horă sau o sârbă drăcească la final vine opresiunea peste ţăranii ăştia hâtrâii şi simpatici şi le omoară nebunul. Ca în viaţă. Fără menajamente, fără avertismente. Sec, scurt şi dureros. Iar ei cântă; îngenuncheaţi, torturaţi, ameninţaţi, cu râsul strâmbat în plâns. Cântă şi rezistă. Istoria se repetă. Miroase a liliac înflorit, ca în Rai, „din dreapta, de la intrare, pe vremea când era culoare nouă şi nu crăpase”.
Privit rotund, nu e un simplu examen de an în care absolvenţii cuminţi joacă rolul de licenţă. Ca exerciţiu a coagulat o echipă, iar ca spectacol a creat premisele unei demonstraţii cu implicaţii istorice şi sociale.
Poate că a pornit ca o joacă de-a oltenismele, dar de la umor sănătos şi situaţii comic-absurde s-a ajuns pe nesimţite la emoţia fragilă a martiriului la care asistăm cu laşitate – îngenunchem, cântăm stins, rezistăm, supravieţuim. Doar unul moare în numele ideii. Singur şi de prisos. Iar acest parcurs porneşte şi se termină cu scenariul Anei-Maria Nistor care alege, îmbină şi completează cu haz, e adevărat, dar mai ales inteligent şi cu sens povestirile lui Sorescu.
Interpretările variază de la credibil-acceptabil la surprinzător-matur, savuros-energic şi duios-emoţionant. Nu are sens ca aici şi acum să dau verdicte în cazul unor studenţi aflaţi, încă, în plină formare. Timpul încă are răbdare pentru ei. Şi voi avea şi eu. Aşa că îmi concentrez mai bine auzul pentru a suplini problemele generale de dicţie, trec cu vederea stângăciile şi consider emoţiile inerente. Altfel ar trebui să atenţionez pe câţiva că nu au înţeles exact ce joacă. Despre cum ar fi trebuit, nici nu mai pomenesc. Zic numai. Însă, e obligatoriu să spun că generaţia 2012 are în Andrei Huţuleac şi Ştefan Pavel două speranţe. Serioşi, talentaţi, preocupaţi, inteligenţi şi sensibili, ambii au calităţile pentru a reuşi. Până la confirmare mai au de trecut prin staţia numită “şansă”. Dacă li se va da cale ferată până acolo vor şti să o folosească. Doar de şine mai au nevoie.
“Lilieci de la Pleniţa” nu e un titlu care să se joace într-un penthouse la etajul 11. Şi totuşi. Fără decor, cu costume improvizate, câteva scaune, varză călită, pui fript şi colivă, 14 olteni aşteaptă pe cineva acolo. Nu ştiu pe cine. Cert e că nu vine. În schimb, la “Orhideea Gardens” miroase a liliac.
Print