„Limite”. Părinţi şi profesori repetenţi la materia predată de prezent

Nu demult, cam pe când mergeam eu la şcoală, elevii aveau toate şansele să fie cel puţin certaţi de părinţi pentru conportamentul şi performanţele şcolare nu tocmai breze. Cei mai „norocoşi” primeau şi câte o palmă de coreţie pentru şaptele ăla la matematică. Întrebările interminabile: „Dar cutărica („olimpică” şi „tocilară”) ce notă a luat?”. Evident că zece. „Vezi, ea cum a putut, are două capete?”. Şi dacă printr-un miracol cutărica lua o notă mai mică decât tine cândva şi îndrăzneai să aminteşti aceast fenomen inexplicabil cu mândrie, replica era invariabil aceeaşi: „Pe mine de tine mă interesează, nu de alţii. Că tu eşti copilul meu”.

Astăzi profesorii sunt cei certaţi. „De ce e discriminat băiatul meu?”, „De ce o hărţuiţi pe fata mea?”, „De ce nu îi stimulaţi emoţional şi afectiv pe copii?”, „De ce îi exploataţi intelectual cu atâtea teme?”.

Notele nu mai sunt importante, performanţele scad văzând cu ochii şi pretenţiile la fel, nu mai trebuie să ştii nici anii de domnie ai lui Mihai Viteazu’ (1593-1601), nici înălţimea Vârfului Omu (2 505 m) pentru că le găseşti uşor pe Google şi nu îţi sunt de niciun folos în viaţă. Dar nici altceva nu prea te învaţă în şcoală în loc – nici cum să faci content de calitate pe Youtube şi să câştigi bani „în cantităţi industriale” din aşa ceva, nici cum să codezi şi să te caute multinaţionalele, să se roage de tine cu bonusuri să le devii anagajat. Şcoala românească traversează o perioadă tare gri, în care şi ceea ce oferă, şi ceea ce i se oferă, şi ceea ce pretinde, şi ceea ce i se pretinde gravitează în vecinătatea unui absurd general.

Spectacolul „Limite” de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, montat de Radu Apostol la Centrul de Teatru Educaţional Replika, este un one-woman show care spune spectaculos acest never ending story despre neputinţele şi aberaţiile unui sistem care naşte monştri – părinţi, profesori, elevi. Problema pare a fi comportamentul violent pe care un băiat de clasa a şasea îl manifestă recurent, care a culminat cu un gest de hărţuire şi abuz asupra unei colege. De fapt, atât Mateo – „agresorul”, cât şi Tereza – „victima” nu sunt altceva decât produsul adevăraţilor vinovaţi plini de intenţii bune: profesorii şi părinţii care poartă un fel de război al nervilor, fără a înţelege în ansamblu coordonatele realităţii pe care se feresc să o accepte.

Mihaela Rădescu interpretează rolurile tuturor profesorilor din cancelarie şi pe cel al tatălui „elevului problemă” prin intermediul unei lavaliere – distorsionarea vocii este artificiul care oferă convenţia perfect funcţională a spectacolului. Cu o sincronizare perfectă între rostire şi cel care controlează consola de sunet, cu pauze integrate foarte firesc în dialoguri, vocea Mihaelei Rădescu e modulată în aşa fel încât după doar câteva replici poţi intra imediat în acest joc al percepţiei şi accepţi schimbarea la vedere a personajelor, fără nicio altă explicaţie de mimică şi doar cu puţine gesturi caracterizante. Performanţa pe care o realizează este cea a măsurii şi a ritmării sentimentelor fiecărui personaj în parte. Deloc ostentativ, elegant şi foarte puternic ancorat în gândul coerent al fiecăruia, condusă de raţiunea filtrată prin sensibilitatea oscilantă de la un caracter la altul, cu o tehnică îmbinată cu emoţie densă, Mihaela Rădescu parcurge acest labirint de acuzaţii, argumente, neputinţe şi tristeţi cu o concentrare lucidă, completată de o asumare până la capăt.

Această modalitate brechtiană de interpretare, deloc comodă, în care ritmul joacă un rol decisiv, este marele câştig în favoarea transmiterii mesajului. Spectacolul nu devine didactic nicio secundă. Nu asistăm la o înfierare a unor părinţi agresori pur-sânge sau o condamnare definitivă a unor profesori incompeneţi în a-şi înţelege elevii. Nimeni nu e, de fapt, vinovat până la capăt. Intenţiile, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, sunt bune. Iar faptul că Mateo a batjocorit-o pe Tereza nu este cauza unui proces de hărţuire, ci efectul unui comportament social maladiv în ansamblul său. Violenţa, singurătatea, anxietatea, aceste tare din ce în ce mai prezente în vieţile tuturor, contaminează de la vârste tot mai scăzute şi ameninţarea lor a devenit mai mult decât o etichetă sau un moft. Iar spectacolul „Limite” tocmai despre aceste adevărate probleme vorbeşte, pornind de la un caz particular cât se poate de comun. Mesajul se propagă în cercuri concentrice din ce în ce mai grave, iar conştientizarea acestei gravităţi se realizează tocmai datorită simplităţii formei şi a faptului că nu te simţi nici tras de urechi, nici agresat cu un deget adânc băgat în ochi. Cu grijă, tristeţe şi consistenţă estetică, cu băgare de seamă şi respect, atenţie pentru detalii şi armonizarea mijloacelor artistice, echipa de creaţie a acestui spectacol șlefuieşte orice asperitate în receptare şi ne oferă o temă pentru acasă.

„Limite” nu este un spectacol didactic sau moralizator. Are multă emoţie, profunzime şi, mai ales, performanţă artistică. Este un punct de întâlnire a mai multor alegeri fericite şi, astfel, spune o poveste care ne apropie de înţelegerea unui prezent care de prea multe ori ne scapă printre degete.

Centrul de Teatru Educaţional Replika

Limite

Text: Mihaela Michailov, Radu Apostol
Versuri: Bobi Dumitraş (de la Fără Zahăr)
Distribuție: Mihaela Rădescu
Regie: Radu Apostol
Scenografie: Gabi Albu
Costum: Irina Gâdiuță
Muzica&spațiul sonor: Alex Bălă
Video: Elena S Gageanu

Foto: Oana Monica Nae