Instinctul animalic versus instinctul omului, magia visului destrămată de realitatea îmbibată în frică, siguranța ușor destabilizată de tot ce este străin și liniștea din care corpul se desprinde și se izbește de podea… „In spite of wishing and wanting” (În ciuda dorinței și a voinței), invitat în cadrul Festivalului eXplore, e un spectacol de dans construit din tensiunea corpului și a minții, din conflicte și impulsuri, în care mișcarea evoluează de la starea rudimentară la una de grație, care imită exact plutirea fulgilor împrăștiați pe scenă. Un timp și o liniște suspendate pentru o secundă în aer, ca imediat să fie înlocuite de o altă izbucnire a instinctelor – de altfel, un circuit recurent în creația coregrafului de origine belgiană, Wim Vandekeybus.
În fața unei săli pline (Sala Studio de la Teatrul Național București), dansatorii companiei Ultima Vez au recreat, de fapt, spectacolul „In spite of wishing and wanting” care a avut premiera oficială în 1999. Atunci, Wim Vandekeybus se încumeta să arate lumii legătura dintre bărbați, și nu dintre o femeie și un bărbat, transgresând ideea de sexualitate și axându-se pe zona obscură a subconștientului. De aici visceralitatea, simbolismul și structurile care își impun propria logică. În „In spite of wishing and wanting” se vorbesc aproximativ cinci limbi, monologurile sunt profund individualizate și este inutil să umărești un fir care le-ar putea lega pe toate; spectacolul în sine fiind un melanj între dans, teatru și film. Mișcarea nu se susține doar prin corp și muzica lui David Byrne, ci și prin cuvânt.
„Nu vrea să se mai trezească la realitate, spune că nu mai recunoaște această realitate”, e o frază din monologul unuia dintre dansatori, care încearcă să explice regresul simbolic al omului la o stare animalică. Un dansator în poziție de fetus își aduce o pernă în centrul scenei și se culcă. E ridicat ca într-un zbor de către grup, doar că atunci când se prăbușește pe podea, perna se destramă și sute de fulgi îl împresoară. Este poate cea mai frumoasă imagine și cea mai pregnantă metaforă din tot spectacolul – pacea dăruită de cel mai vulnerabil act, cel al somnului, distrusă prin violență și imposibilitatea de a mai reveni la o stare de normalitate. Violența naște violență. Nuditatea etalată cu furie și dintr-un instinct animalic, tentativa de a educa agresivitatea cu niște tacâmuri care se înfig în mâncare în loc de carnea omului, acestea sunt câteva imagini și teme de gândire pe care Wim Vandekeybus le propune prin spectacolul său. Și nu e nimic demonstrativ, nu e o morală și o satiră a societății, ci o poezie în care tandrețea coexistă cu duritatea, în care carnalitatea e spiritualizată și pasiunea e transpusă printr-o energie creatoare.
Wim Vandekeybus nu este doar coregraf, ci și regizor și fotograf. „The Last Words” (Ultimele cuvinte), așa se intitulează scurtmetrajul care se intercalează cu scenele de dans și spune o poveste complementară. Un vânzător de cuvinte umblă pe străzi și împarte graiul sub toate formele lui celor care îi ies în cale. Tot aici, Vandekeybus realizează scena comunicării desăvârșite dintre doi oameni care stau spate în spate, în pat, și-și vorbesc doar prin gânduri, știind parcă totul dinainte. Toate cuvintele au fost vândute, mai puțin cele ale unui tiran – ultimele cuvinte care trebuie rostite înainte să moară. „The Last Words” este un scurtmetraj în spirit suprarealist, ca o bijuterie, o alegorie plină de subînțelesuri care te răscolește la fel de mult ca spectacolul.
Dansatori care galopează în scenă și imită nechezatul cailor, țipete care îți dau fiori pe șira spinării, poziții grațioase, aproape sculpturale, care recreează imaginea corpului în timpul somnului, dorințele care se desprind de eu și sunt pasate ca niște mingi care se sparg repede – prin toate acestea Vandekeybus pune la încercare limitele comunicării. Chiar se poate comunica totul, nu cumva rămân unele lucruri nerostite, precum ultimele cuvinte înainte de moarte? Tot el spune că „nu trebuie să uităm că dansul s-a născut ca o formă de comunicare, ca o formă de ritual – o expresie a ceva.” „In spite of wishing and wanting” este și despre acel ceva imposibil de relatat care ține de natura profundă a psihicului, dar și a fizicului…
Prezența companiei Ultima Vez în București, ajunsă deja la 31 de ani de existență, și a creației lui Wim Vandekeybus, unul dintre cei mai importanți coregrafi contemporani, a fost cu adevărat un eveniment de anvergură, care a ridicat publicul în picioare și a stârnit valuri de ovații. Cei care au ratat reprezentația din capitală, mai pot vedea spectacolul și în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Eurothalia de la Timișoara, pe data de 13 octombrie.
Compania de dans Ultima Vez, Belgia
Co-producție: KVS (Brussels, BE)
„In Spite of Wishing and Wanting”
Regie, Coregrafie, Scenografie: Wim Vandekeybus
Muzică originală & univers sonor: David Byrne
„FUZZY FREAKY” REMIX DJ Food
Interpreți: Eddie Oroyan, Yassin Mrabtifi, Guilhem Chatir, Grégoire Malandain, Luke Jessop, Luke Murphy, Knut Vikström Precht, Baldo Ruiz, Flavio D’Andrea, Nuhacet Guerra Segura, Alexandros Anastasiadis
Asistenți coregrafi: Iñaki Azpillaga, German Jauregui
Asistent artistic: Greet Van Poeck
Stilist: Isabelle Lhoas, Asistent: Isabelle De Cannière
Coordonare tehnică: Davy Deschepper
Lumini: Francis Gahide, Davy Deschepper
Sunet: Bram Moriau
Manager scenă: Tom de With
Foto: Danny Willems