Linişte. De trei zile, în Bucureştiul cel haotic s-a făcut linişte pe străzi. Şi în tramvaie, şi în metrou, şi în pieţe, şi în mall-uri, şi în centrul vechi, chiar. Şi nu pentru că ne-a ordonat cineva să arborăm drapelul în bernă. Atmosfera asta stranie de amorţeală, încordare şi frunţi traversate de riduri de expresie încreţite nu a fost decretată de nicio autoritate. E o stare de fapt. E răspunsul instinctiv al unei societăţi trezite din obişnuinţa ei malignă în mijlocul unei tragedii.
Mass-media, obişnită să transforme în senzaţional şi o ştire despre un om care traversează o trecere de pietoni, a pus în mişcare o maşinărie de stors lacrimi sofisticată, care te ţine lipit ore întregi de ecranele luminoase ale televizoarelor, tabletelor şi laptopurilor. Doar că, de data asta, ştirea nu mai face senzaţie. Consumatorul nu îşi mai dilată pupila până când mici vase de sânge care irigă globul ocular cedează şi îl înroşesc, ci pleacă de acasă: să depună o floare, să aprindă o candelă, să doneze sânge, să ajute. Spectacolul morbid creat artificial în studiouri, cu reflectoare, mult fond de ten, scenarii inteligente şi moderatori carismatici nu mai e la fel de strălucitor.
Realitatea e mai puternică decât imaginea sa pe care ne-o livrează ecranele luminoase. De data asta, grozăvia e atât de mare, încât simţim şi singuri. Nu mai avem nevoie de emoţii preparate în eprubete şi livrate în cantităţi dozate de alţii. A fost nevoie de un asemenea şoc pentru ca stomacurile întărite în ani de ştiri prezentate bombastic la ore fixe şi inimi imunizate de imagini editate dibaci să reacţioneze de la sine putere. După ce am luat cu toţii cu asalt ecranul preferat, ne-am speriat, ne-am indignat, ne-am oripilat, apoi am apăsat un buton şi l-am închis. Am ieşit din casă şi ne-am privit în ochi. În tăcere. Nu se comentează la colţ de stradă. Se împărtăşesc sentimente. După mult timp bârfa e înlocuită cu vorbe de la un suflet către altul, privirile se întâlnesc, capetele se ridică. E multă iubire în toată tristeţea asta.
Cine mai are nevoie de teatru în aşa momente? De ce te-ai mai bucura de o poveste cu final fericit, când în jurul tău e atâta durere? De ce te-ai mai emoţiona la o dramă, indiferent de calitatea ei artistică, după ce ai simţit în ultimele trei zile în mod nemijlocit? Viaţa are prioritate. Arta e o celebrare a vieţii. Teatrul e bucurie – chiar şi atunci când subiectul e violent sau tragic sau absurd sau cum ar fi să fie el; nu subiectul contează, ci actul în sine. Teatrul e o întâlnire, o invitaţie pe care cei aflaţi de o parte a cortinei o fac celor de dincolo de cortină. O invitaţie din suflet. Iar dacă această invitaţie nu e făcută cu bucurie, mai bine nu ridicăm cortina. Aşadar, cum să ne putem bucura împreună, când pe stradă e atâta linişte? Şi de ce l-am plânge pe Hamlet tocmai astăzi? Hamlet poate să îşi spună monologul şi mâine, din fericire. Noaptea de 30 octombrie nu mai poate fi schimbată.
Dincolo de degete acuzatoare, de teorii ale conspiraţiei, de păreri, multe păreri, de semne, coincidenţe, glume proaste sau indiferenţă soră cu lipsa de simţire, suntem trişti pentru că am simţit că am fi putut fi noi victimele acelei nopţi. Noi – cei care mergem în cluburi, noi – cei care mergem la reustaurante, noi – cei care mergem la teatre, noi – cei care mergem în şcoli, noi – cei care… Ni s-a făcut frică. Şi e firesc. Doar că nu despre noi e vorba. E vorba despre 31 de oameni. Şi alţi 137. Şi alţi zeci de salvatori care i-au purtat în braţe. Şi alte zeci de cadre medicale care le-au fost şi le sunt alături. Şi alte sute de părinţi. Şi alte sute de prieteni. Şi alte mii de cunoscuţi. Despre ei e vorba. Avem toate motivele să ne fie frică. Dar să nu lăsăm egoismul antrenat în ani să ne facă să uităm că frica noastră justificată nu este subiectul tristeţii de azi.
Liniştea se va estompa în curând. Zumzetul va creşte iar în volum şi timpul va aduce din nou lumină în ecranele noastre fermecate. Pentru ca sentimentul ăsta de iubire tristă între oameni să persiste şi să se transforme în ceva cu adevărat frumos ar fi necesar să se întâmple cea mai mare dintre minuni…
Print
In fata acestui dezastru cu consecinte dureroase si pierderi de vieti umane omul devine nepuntincios si cuprins de o tristete infinita.De ce a fost asa?De ce oameni inocenti au trebuit sa plateasca cu propria viata, in fata unei lipse de responsabilitate si indiferenta totala a celor care coordonau aceasta structura in Bucuresti?Se putea evita cu siguranta o astfel de tragedie daca responsabilii ei isi faceau datoria asa cum se cuvine.
Este firesc ca se lasa peste noi o liniste si o deznadejde care ne uneste pe toti, dar frica sa o alungam cat mai repede pentru ea paralizeaza orice actiune viitoare. Sa facem uz din aceasta experienta in mod constructiv,pentru ca ea sa nu se mai repete.