Lipsa întrebărilor, victoria neiubirii

george banu_768x1184„Privind retrospectiv, iubitorul de teatru se aseamănă cu un Don Juan care a consumat nesățios mille tre spectacole, cu o grabă și cu o înflăcărare ce exclud uneori orice discernamânt sau arbitraj, în numele unei patimi constant întreținute. Patimă care nu a tolerat opțiunea, patimă care a pus stăpânire pe întreaga lui ființă, patimă a cunoașterii directe, patimă a uitării de sine în timpul acestor întâlniri repetate la nesfârșit. Neiubirea, când nu respinge cu desăvârșire teatrul, măcar cenzurează, filtrează, triază, cântărește argumentele pro și contra. Pretinde rezervă și distanțare. Iubirea, în schimb, păcătuiește prin abuz de consum și lipsă de discernământ, aruncând spectatorul în vârtejul teatrului, lăsându-l să se cufunde în apele lui ca într-un fluviu. Vine însă o vreme când pofta de consum încetează și atunci, dacă nu vreau să mă las cuprins treptat de neiubire, trebuie să răspund cu onestitate la o întrebare: Continui să merg la teatru ca să văd spectacolele unor vechi prieteni sau ca să-i descopăr pe noii creatori intrați în arenă? Trebuie să dau dovadă de fidelitate sau să-mi recunosc dorința de ceva nou? Indiferent de decizie, întrebarea atestă persistența unei seducții care nu a dispărut încă. Atunci când spectatorul nu o să-și mai pună întrebări înseamnă că a învins neiubirea. Și că nu o să mai iasă deloc din casă… lăsând spectacolele să se desfășoare unul după altul, undeva departe de el, și retrăind doar în amintire expedițiile de odinioară. De acum înainte, el va fi, cum ar fi zis Hans Blumenberg, bătrânul spectator care privește de pe mal un inevitabil naufragiu.“

Iată una dintre concluziile inevitabile cu care rămâi după ce citești un volum de eseuri, născute dintr-o serie de conferințe, despre ce înseamnă să iubești teatrul, fie că faci din el o profeţie, fie că rămâi, simplu spectator, în exteriorul lui, dar și despre ce înseamnă să nu te lași sedus de el. George Banu, care a lansat la recent încheiatul târg de carte Gaudeamus de la București albumul „Nocturne“, a publicat anul acesta încă un volum de eseistică, asupra căruia recenzenții încă nu s-au aplecat. Tradus de Ileana Littera și publicat la Editura Polirom, volumul „Iubire și neiubire de teatru“ vorbește cu îndrăzneală și, deși subtil, cu cărțile pe față despre ce-l mână-n luptă pe spectatorul pasionat, nelipsit din sala de teatru. Portretul iubitorului de teatru versus portretul neiubitorului, uneori în chip de critic – iată principalii actori generici ai acestor pagini ce țintesc esența unei relații complicate. O relație despre care nu se pot scrie generalități, nu se pot emite ipoteze generale și nici formula concluzii generale.

Cunoscutul critic de teatru se arată încă o dată în ipostaza de eseist plin de farmec, ambivalent și deschis, dispus să accepte contradiția și paradoxul și să facă din ele regulă de funcționare pentru mecanismul dorinței, căci, de fapt, despre asta este vorba în cartea sa: despre dorința sau nedorința de a merge la teatru, dar și despre atașare și detașare, despre gusturi și judecăți, despre mirajul sălii de teatru sau dezgustul pe care-l provoacă, despre argumente, majoritatea emoționale, pro și contra unei arte sinonime, pentru îngrijorător de mulți oameni, cu vetustul? Și, uneori, pur și simplu cu divertismentul.

Ce face, de fapt, George Banu în această carte scrisă lin, fără nici cea mai vagă urmă de ton demonstrativ, fără încrâncenare? Își imaginează, se pune în starea de…, își amintește, încearcă să înțeleagă. De ce unii se dau în vânt după nou, cu orice preț, și alții nu, de ce unii văd în teatru doar o copie, și alții nu, de ce pe unii sala de spectacol îi fascinează, iar pe alții îi îngrozește etc. În peste două sute de pagini bogate în flashback-uri se strâng câteva elemente dintr-o posibilă psihologie a spectatorului și poate chiar și dintr-o tipologie a lui. Dincolo de variabile, se întrezăresc, desigur, invariabilele unui comportament și ale unei relații care are ciudățeniile ei, capriciile ei, virtuțile și ipocriziile ei. Dincolo de epoci și preferințe, rămân întâmplările și stările spectatorului, instantaneele depozitate în sau alungate din memorie. Dincolo de frământări și întrebări, rămâne participarea directă, căci în primul rând ea înseamnă a exista în teatru. Aici, concluzia criticului este tranșantă – prezența certifică iubirea – și bine ar fi ca cine are urechi de auzit să o audă:

„Ca să deosebim iubirea de neiubire, testul cel mai pertinent rămâne prezența în sala de teatru. Artiștii știu asta și tocmai de aceea am putut avea relații privilegiate cu cei a căror muncă o respectam. Nu le puteam vedea opera altundeva decât în obscuritatea sălilor de teatru, unde, ca și ei, mi-am petrecut viața. Sacrificii împărtășite. Și pentru ce a fost bun, și pentru ce a fost rău. Flacăra efemerului a ars greșelile, preschimbându-le în cenușă, dar a cruțat amintirea clipelor fericite… Jar care nu s-a stins cu totul!“

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.