Acum aproape zece ani, când s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui A.P. Cehov, revista Yorick realiza o anchetă în rândul celor mai importanți creatori din România, care vorbeau despre întâlnirea lor cu textele lui Cehov. Victor Ioan Frunză dădea la acel moment un răspuns care azi, la zece ani distanță, pare surprinzător și lasă în urma lui un zâmbet. „Am montat Cehov o singură dată. Nu a fost alegerea mea. A fost o comandă. La Teatrul Naţional din Budapesta. Nu îl înţeleg pe Cehov. Nu l-am înţeles niciodată. Mă uit cu invidie la spectacolele minunate făcute după texte cehoviene şi îmi dau seama că eu nu voi putea să fac vreodată aşa ceva. Singurul meu spectacol cu o piesă de Cehov a fost Livada de vişini. (…) Am avut o distribuţie excepţională, care îi cuprindea pe Beres Ilona, Sinkovics Imre – cine cunoaşte teatrul maghiar îşi dă seama de magnitudinea acestor nume – şi cred că numai datorită lor am putut face un spectacol despre care se vorbeşte şi acum în teatrul maghiar. Nu cred că voi mai face vreodată vreun spectacol după un text cehovian.”
Timpul și viața l-au contrazis, se pare, căci, iată, în acești zece ani care au trecut, „Livada de vișini” de la Teatrul Metropolis nu a fost singurul text al lui Cehov pus în scenă… Iar întoarcerea la această superbă piesă cehoviană, la această poate cea mai frumoasă meditație despre sfârșitul unei lumi care s-a scris vreodată în literatura lumii, nu este tocmai întâmplătoare, oricare ar fi fost jocul sau planul destinului atunci când l-a adus din nou pe Victor Ioan Frunză față în față cu acest text.
Spectacolul de la Teatrul Metropolis se deschide cu o scenă care se desfășoară în camera copiilor și care te proiectează și te instalează direct în inima copilăriei, evocând un trecut creator de nostalgii și de emoție, o cameră a copiilor pe care Adriana Grand o creează exact la acele dimensiuni care fac ca personajele să pară toate Guliveri într-o țară a piticilor, printre scăunele, măsuțe, jucării și dulăpioare colorate, ce seamănă cu cele din superbul Muzeu al Jucăriilor din Praga, de la capătul Uliței de Aur. Și nu întâmplător am amintit de Ulița de Aur, pentru că aceeași atmosferă de mister și magie și un abur de ezoterism pare că învăluie „Livada de vișini” a lui Victor Ioan Frunză. Aici, în această cameră a copiilor de unde se zărește pe geam minunata livadă albă, înflorită, vor începe să se creeze relațiile, aici Varia și Ania vor începe să-și spună poveștile, aici se va vorbi prima dată de posibilitatea pierderii livezii, aici Lopahin își va arăta prima dată și puterea și slăbiciunea.
Victor Ioan Frunză construiește un mic univers idilic, în care se zăresc crăpăturile vremii așa cum se văd pe o casă veche, în care simți cum se strecoară ceva, ca un abur rece, care încet, încet va covârși toată lumea din jur. Încă din această primă scenă se simte adierea sfârșitului. Sentimentul că timpul nu-și mai încape în matcă și că e ținut cu forța pe loc. Că oamenii au devenit brusc prea mari, nepotriviți cu micul univers în care intră, prin ușița care odată, demult, era potrivită pentru copiii care erau. Acolo, în camera copiilor, timpul a fost ținut pe loc, dar simți cum tristețea unui sfârșit ineluctabil se strecoară din fiecare ungher și cum oamenii nu se mai potrivesc cu locurile. Creația Adrianei Grand transformă spațiul într-un minunat personaj care „vorbește” despre sfârșitul lumii, ce se apropie cu pași repezi. Lumea veche a rămas mică…
În rolul Ranevskaia, Victor Ioan Frunză o distribuie pe Oana Pellea care va crea un personaj interesant, un amestec de forță și fragilitate, în care se întrevăd toate negurile unui trecut de care nu poate scăpa, disimulat în spatele unui zâmbet trist și aproape permanent, ce devine aproape o mască pe chipul ei și-o va însoți în toate momentele esențiale, de la întoarcerea acasă la scena în care află că și-a pierdut livada și la cea în care părăsește casa pentru totdeauna. Între ea și Lopahin există o relație incertă, un fel de duioșie tristă în cazul ei, aproape maternă, dublată de o generozitate care-i e un fel de a doua natură, dar o generozitate care, în mod bizar, nu e semn al profunzimii, ci, mai degrabă, e o formă stranie de superficialitate. Iar în cazul lui un fel de amor ușor oedipian, dar nedus prea departe, așa cum se întâmplă de obicei în cele mai multe creații scenice cu „Livada de vișini”. Lopahin, așa cum îl creează George Costin, este centrul spectacolului de la Teatrul Metropolis, el e cel care dă măsura felului în care se schimbă lumea, iar George Costin surprinde superb și în detaliu nuanțele unui personaj aflat la granița dintre lumi. E omul care tânjește și a tânjit toată viața după noblețea lui Liubov Andreevna, în el simți cum încă există ochii aceia ai copilului care pe vremuri intra cu timiditate în casa ei și care se uita minunându-se la tot ce era în jur, la bogăția lor, la lumea aceea delicată și frumoasă în care creșteau copiii ei, el e cel care tânjea cu toată ființa să fie parte din acea lume care pentru el era o poveste. Și totuși, în același timp, e omul care, ca să cucerească această lume o distruge, fără să înțeleagă cu adevărat că n-a cucerit-o, ci a pierdut iremediabil totul. Între aceste două extreme pendulează Lopahin, așa cum îl construiește George Costin, una dintre cele mai puternice creații masculine din toate montările după Cehov pe care le-am văzut. Forța, emoția, tristețea înecată într-o falsă bucurie, beția unui succes care aduce doar suferință și lui în primul rând, sunt toate surprinse în scena dansului nebun de la bal, din partea a doua, atunci când le dă vestea că a cumpărat livada… cea mai frumoasă livadă, simbolul acelei vieți la care tânjea și pe care o așteaptă doar loviturile de topor. Dansează atunci cu un soi de disperare și de bucurie sălbatică în care se adună parcă toate frustrările unei vieți. Și ideea întregului spectacol se limpezește în această scenă până devine translucidă: orice așa-zis progres este, în fapt, o înfrângere, orice așa-zis pas înainte înseamnă o moarte, fiecare treaptă urcată lasă, de fapt, în urmă o lume care moare. Iar toată această poezie, în fond atât de concretă în spectacolul lui Victor Ioan Frunză, e surprinsă toată în acel dans nebun al lui Lopahin, eroul unei lumi noi, care plătește „progresul” cu cele mai frumoase dintre visele lui.
Apoi, și mai interesant este creată în această montare relația lui Lopahin cu Varia, interpretată de Corina Moise, o creație la fel de puternică, o ființă cu ochi triști, dar cu o forță ce ar putea muta munții din loc, deși în spatele acestei forțe simți cel mai delicat suflet din lume. Varia Corinei Moise adună în ea toate personajele feminine ale literaturii ruse, cu puterea lor de sacrificiu, cu tristețea lor amară și mai adâncă decât marea, cu puterea lor de a crede. De ce Lopahin o lasă pe Varia să plece în acea ultimă scenă în care ea intră cu ochii râzând de speranță, pentru ca apoi să i se stingă toată în lacrimi pe care le ascunde în broboadă, căutând pe jos niște galoși de care nu-i pasă nimănui? Răspunsul e greu de dat. Așa cum se întâmplă și în viață… Și nu neiubirea e primul dintre ele. Poate că simte doar că o astfel de relație cu ea l-ar lega cu lanțuri grele de un trecut de care el se zbate să scape, poate pentru că, asemenea unui Liliom, nu știe, nu poate să exprime ceea ce simte, poate pentru că simte instinctiv că toată viața i-ar fi inferior, poate pentru că simte, tot instinctiv, că ea nu l-ar ierta niciodată că a omorât livada și toată lumea veche care încăpea într-o cameră a copiilor…
Gaev, așa cum e interpretat de Mircea Rusu, poartă cu el o tristețe infinită și e întruparea ratării, a incapacității organice de a lupta vreodată cu adevărat pentru ceva. Iar Ania, în creația Blancăi Doba, are ingenuitate și delicatețe și un soi de inocență care se va stinge treptat, atunci când se îndrăgostește de Trofimov, veșnicul student. Un Trofimov interpretat de Alexandru Pavel exact cu acel amestec corect de efuziune tinerească și neputință de a-ți atinge visurile… În Epihodov, cel de care se țin scai nenorocirile, Andrei Huțuleac realizează o altă creație în care domină tristețea autoironică și un fel autoreflexiv de a privi lumea, care-i sunt firul roșu al personalității lui artistice. Epihodov, așa cum îl creează el, are un farmec trist și simți cum în spatele zâmbetului lui resemnat și al cântecelor la chitară se ascunde ceva profund, misterios, de necuprins. La fel, Sorin Miron în Pișcik, realizează una din acele creții subtile, perfect cizelate, din care nu lipsește umorul inteligent.
Interesant este creat și cuplul Iașa – Duniașa (Carol Ionescu – Alexandra Colci), în care Carol Ionescu va construi un fel de prototip al parvenitului cu ifose de băiat plecat în străinătate și care ține morțiș să-și arate superioritatea (fără fundament) atunci când se întoarce – un model atât de răspândit în societatea noastră actuală; iar Alexandra Colci, fata ușor de păcălit de câteva ifose și de o imagine de suprafață – un model la fel de răspândit în lumea noastră… Am lăsat-o la final pe Nicoleta Hâncu în Charlotta Ivanovna, pentru că ea este magiciana absolută și pentru că imaginea ei puternică, stranie, nepământească, în timpul scenei în care-și face numerele de magie rămâne una dintre cele mai puternice din spectacole. Strălucește și în același timp coboară un abur magic peste scenă, cu zâmbetul ei rece, perfect înghețat, în spatele căruia ghicești o lume frământată, o dezrădăcinare cumplită, o lipsă de reper și de busolă stricată, care, nu-i așa, o vor duce direct la moarte…
Partea a doua a spectacolului este situată de Victor Ioan Frunză și de Adriana Grand într-o atmosferă total opusă celei din camera copiilor. De data asta e o sală mare, dintr-un palat, o sală grandioasă, cenușie, apăsătoare, în care simți cum se strecoară sfârșitul, ca o prevestire sumbră. Deasupra atârnă un fel de astru stins, nu știi dacă e soarele sau luna, dar culoarea lui pământiu-cărămizie e tot semn al sfârșitului. Deopotrivă cu zgomotul obsedant de topoare și cu șampania lui Lopahin, pe care nu vrea s-o bea nimeni… Și simți în aceste ziduri gri, apăsătoare, ca un cavou uriaș, că lumea veche e pe sfârșite. Ce va veni în locul ei e greu încă de spus, dar tomberonul de gunoi care domină scena la final e un semn trist și un avertisment la nebunia și vâltoarea lumii noastre în care trecutul se aruncă la coș cu atâta lejeritate și lumea pare că începe cu noi… în teatru și pretutindeni.
Teatrul Metropolis
„Livada de vișini” de A.P. Cehov
În românește de Radu Teculescu
Versiune scenică de Victor Ioan Frunză & Adrian Nicolae
Asistenți ai directorului de scenă: GEORGE COSTIN & ALEXANDRU PAVEL
Coregrafia: KRISTA SANDU
Regia efectelor speciale: Marius Drăguș
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ
Distributie:
(în ordinea autorului)
Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietăreasă: OANA PELLEA
Ania, fiica ei: BLANCA DOBA
Varia, fiica ei adoptivă: CORINA MOISE
Gaev Leonid Andreevici, fratele ei: MIRCEA RUSU
Lopahin Iermolai Alexeevici, om de afaceri: GEORGE COSTIN
Trofimov Piotr Sergheevici, student: ALEXANDRU PAVEL
Simeonov-Pișcik Boris Borisovici, proprietar: ALIN FLOREA / SORIN MIRON
Charlotta Ivanovna, guvernantă: NICOLETA HÂNCU
Epihodov Semion Panteleevici, contabil: ANDREI HUȚULEAC
Duniașa, fată în casă: ANA CREȚU / ALEXANDRA COLCI
Firs, un valet de patrimoniu : DAN ANTOCI
Iașa, un valet tânăr: CAROL IONESCU / ADRIAN NICOLAE
Un actor cerșetor și alcoolic: ALIN FLOREA / SORIN MIRON
Șeful gării: CAROL IONESCU / ADRIAN NICOLAE
Un funcționar de la poștă: SORIN FLUTUR
Invitați, Argați, Valeți: VOICU AANIȚEI, CODRIN BOLDEA, PAUL RADU, ANDREI REDINCIUC
Muzicieni:
Pian: Andreea Csibi
Vioară: Raul Stănulescu, Ștefan Bădițescu
Acordeon: Iulian Găitan
Contrabas: Vlad Vedeș
Clarinet: Gugu Bogdan
Foto: Adriana Grand
Print