„Marchizii, preţioasele, încornoraţii şi doctorii au îndurat, fără a face vâlvă, să vadă cum i-am oglindit, ba chiar s-au prefăcut că îi distrează şi pe ei, ca pe toată lumea, portretele pe care li le-am alcătuit.” În schimb, clericii au luat-o drept „o crimă pe care n-au cum să mi-o ierte şi s-au înarmat cu toţii împotriva comediei mele, sub pecetea unei furii îngrozitoare. E drept, şi-au luat precauţia de a nu o ataca din partea care i-a rănit, sunt prea abili pentru asta şi ştiu prea bine să îşi trăiască viaţa pentru a-şi descoperi singuri străfundurile propriilor suflete. Conform demnului lor de laudă obicei, şi-au acoperit interesele cu masca luptei pentru cauza divină, în gura lor Tartuffe fiind o piesă ce ofensează pietatea”.
Evul mediu (nu cel istoric, cel utilizat ca metaforă a vremurilor tulburi, obscure, ba chiar periculoase) nu mai e demult întâmplător (de parcă ar fi fost vreodată…), iar bigoţii de toţi dumnezeii celeşti ori telurici au pe blazon cu obligaţie cabala. Nu inutil nota Molière cele de mai sus, spicuire grăbită din multele pagini scrise în apărarea propriei şi celebrei sale opere, de la a cărei premieră se vor împlini luna aceasta, noiembrie, dar peste doi ani, 350 de ani. 350 de ani cu schimbări majore de formă, instrumentul coerciţiei, ba chiar al interdicţiei continuând, în fond, să existe până la varianta extremă a exterminării.
Echipa de creaţie Victor Ioan Frunză – Adriana Grand a simţit perfect amara continuitate a acestei realităţi, lucrând la Teatrul Metropolis o nouă înscenare a piesei francezului. Construcţia este actualizată, nu foarte complicată, dar extrem de precisă. Pentru ceva mai bine de un ceas şi un sfert de spectacol, regizorul a păstrat o chintesenţă a textului, adusă la zi într-o românească vie şi vioaie, colocvială exact la nivelul tipologiei personajelor. De aici şi tumultul lexical generând reacţia imediată a publicului. De adăugat că, practic retraducând, regizorul păstrează structura versificată, rimată, ceea ce, departe de a mina prin vetust, potenţează şi ideile, dar şi efectul.
Păstrând acele personaje de care are nevoie demonstraţia, Victor Ioan Frunză propune şi o distribuţie care i-a înţeles optim intenţiile. Sigur, cheia poveştii – cu mult mai dură acum, fiindcă, vom vedea mai departe, lipsită de ieşire – este „bigotul ipocrit” Tartuffe, asumat cu un rafinament extraordinar al nuanţei de către George Costin. Căzând ca o mănuşă pe vremurile pe care le trăieşte şi (s)mulgându-le acestora tot profitul posibil, Tartuffe al lui George Costin se dezvoltă pe o plajă teoretic infinită de la timidul căutându-şi şovăitor drumul, pas cu pas, până la câştigătorul amarnic în sarcasm, cu descărcări dure în conotaţia sexuală, în compania unei toace şi a ciocănelelor din dotare. Inteligentă ofertă întru psihanaliză în acest soi de limbaj gestual agresiv, compensând prin „adevărata faţă” de natură sadică, aparenţa masochistă a unei habotnicii pentru care francezii ar avea un termen sunând hazliu: „bondieusard”.
Al doilea palier al personajelor este cel al familiei (cu tot cu Valère – Lucian Rus, iubitul Mariannei), la rândul lui funcţionând pe categorii de vârstă şi de încremenire în proiect, ca să zic aşa. Permeabili la manipulare se vor dovedi doar bătrânii, ei înşişi în ordinea vârstei: în primul rând Buni (Doamna Pernelle, mama lui Orgon, de neclintit în decizie şi în adularea lui Tartuffe până şi atunci când adevărul o face oarecum confuză – descoperirea relativităţii are şi ea vremea ei, pare a sugera personajul Adelei Mărculescu) şi fiul acesteia (Orgon – tur de forţă pentru Sorin Miron, conducându-şi vocea şi mişcarea scenică de la ucenicul îndatoritor şi mimetic al „trimisului cerului”, patinând pe reminiscenţe ale excesului casnic, de un comic nebun, până la icoana soţului/ferventului învins de realitatea adăpostită în propria ogradă). La mijlocul drumului (la propriu şi la figurat), Elmire, a doua soţie a lui Orgon, căreia Nicoleta Hâncu îi dă nu doar un farmec aparte şi un haz bine temperat, dar şi senzaţia echilibrului generat de amestecul fericit de experienţă şi de ani încă tineri. Personaj al corectitudinii relaxate, Elmire face inevitabil corp comun cu copiii lui Orgon, Damnis (Adrian Nicolae – revoltatul cu voce uneori încă în schimbare, năbădăios şi obidit, cu capsa pusă, însă şi cu chef de joacă) şi Marianne (Irina Bucescu – oripilată de perspectiva măritişului cu Tartuffe, dar şi oarecum reticentă în a-şi contrazice tatăl, manifestare poate oedipiană). Personalul auxiliar – Laurent (Mădălin Bradea), Flipote (Elena Ghimpeţeanu), reprezentanţii musculoşi de la mutări de mobilier – nu este nici el uitat tipologic, penumbra dinamicii lui semnificând, cred, zona socială cea mai simplu, însă fals manipulabilă, mai degrabă o magmă care se adaptează, pentru supravieţuire, oricărui context (o fi elitist, dar e realist! – vezi: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot”).
Adriana Grand oferă spaţiului de joc adâncime, jocul propriu zis desfăşurându-se în livingul lui Orgon, aproape de spectatori, planul al doilea, de trecere, deschizând spre fundal imaginea exteriorului, curţii ori străzii oprindu-se într-un zid de cărămidă în faţa căruia e aşezată toaca, aşadar ungherul „de pus la cale” dincolo de care nu se mai poate trece, cotlonul dinspre care se trimit semnale ale credinţei pentru acoperirea realităţii fariseice. Semnul decelabil prin hăţişul de ramuri desenate pe pereţi, dar şi plutind ca un nor deasupra camerei, se va lumina pe laterale: unicornul înlăcrimat din stânga, plângerea sărmanului inorog în faţa unui cuplu Adam şi Eva, desenat în dreapta, aşezat între lup şi pasăre, între violenţă şi zbor, sub semnul tentaţiei care, aici, nu mai este şarpele, ci o şopârlă a cărei coadă, cum se ştie, dacă e tăiată creşte şi mai abitir.
Sigur, datele textuale, contextuale şi tipologice la care m-am referit nu grevează cu nimic asupra comicului exploziv. Spectacolul este o comedie savuroasă. Diferendele Valère – Marianne sau Orgon – Elmire (cu farfurii sparte şi haz nebun din inventarul filmului mut – aici cu sonor din plin) stau mărturie. Neaşteptat este, însă, contrapunctul final, făcut să strepezească dinţii şi să reteze bunele oficii ale speranţei pe care fiecare ar lua-o cu el la plecarea acasă. „Tartuffe” al lui Victor Ioan Frunză începe şi se termină sonor. La început e toaca lui Tartuffe, mitraliind isteric. La final e sunetul scârţâitor-tăios al scotchului care lipeşte pachetele şi mobilierul (operaţiunea o execută însuşi Orgon întrucât, în definitiv, cu mâna lui şi-a făcut-o, fiecare e direct responsabil de propriul destin, iar escrocii nu ar exista în lipsa celor apţi să se lase escrocaţi) de care e golită casa. Fiindcă actul de donaţie e, de data aceasta, ireversibil, şi niciun ofiţer de poliţie regal nu mai vine să facă dreptate, regizorul oprind textul molieresc pe la jumătatea celui de-a cincilea şi ultim act. Aşa că, e drept, mult mai violent, finalul aminteşte de „Livada de vişini”, numai că aici nu se mai aud topoarele retezând pomii, ci banda adezivă, semn al victoriei fără antidot a „bigotului ipocrit”. Cu atât mai mult cu cât, din casa lui Orgon, cum ziceam, nu vişini se văd în potenţiala grădină din planul îndepărtat, ci cărămizile zidului în care, vorba celor de la Pink Floyd, fiecare e another brick… Şi nimeni nu mai are glas spre a-i striga profesorului de adevăr absolut: „Tartuffe, leave the kids alone!” În consecinţă, personajele pleacă încet-încet, în frunte cu confuza Buni, deşi nicio Moscovă nu se mai întrevede la orizont, cortina cade, dar imposibilul sunet persistă. E dur. E teribil. Mais c’est la vie.
PS: În textul de origine, situaţia este rezolvată prin apariţia ofiţerului de poliţie regal, cu atribuţii speciale („L’Exempt”), iar Tartuffe, cum se ştie, este arestat. Sigur, înţelegem acum, retroactiv, şi motivaţia politică a lui Molière. Victor Ioan Frunză renunţă, printre altele şi la acest personaj. Renunţând astfel la happy-end. Căci coada „şopârlei” creşte, peste timp, peste Adami şi peste Eve… Să nu uit (fatală coincidenţă): cu o zi înainte de a vedea spectacolul, am fost la Palatul Elisabeta pentru a-i ura „La mulţi ani!” Majestăţii Sale. Păi, cum, ar veni, de unde să mai apară, prin Bucureşti, „L’Exempt”, ofiţerul regal, care vasăzică, doară „s-a săturat poporul de tiranie, trebuie…” Zis şi făcut.
Foto Adriana Grand
Print