Nutresc de ani buni convingerea că unul dintre primele semne care prevestește o carte bună este acela că, de la un moment dat încolo, ceea ce citești te îndeamnă la asociații de lectură. Adică te întrebi unde, în care altă carte ai mai găsit idei asemănătoare ori care, dimpotrivă, să intre în contradicție cu ceea ce tocmai ai aflat că susține ori vrea să demonstreze autorul. Îți simți conștiința posedată, bântuită de o alta, aceea a celui care scrie, așa după observa odinioară Georges Poulet în Conștiința critică.
Iată, începând lectura volumului Nașterea actorului (UNATC PRESS, București, 2018), volum semnat de actorul și profesorul Liviu Lucaci, deținător al unui titlu de doctor în Artele spectacolului ca urmare a unei teze susținute în anul 2005, încă de la primul paragraf, cel care începe cumva abrupt cu fraza „Toate personajele sunt în noi”, gândul m-a dus pe dată la celebrul Paradox despre actor (Paradoxe sur le comédien) care, aparent, susținea o idee contrarie. Și anume că actorii buni, actorii veritabili sunt oamenii cei mai puțin sensibili și, ca urmare, orice histrion care se respectă este obligat să își suspende propriul eu atunci când trece la elaborarea rolului.
Ceva mai încolo, în cuprinsul cărții, Liviu Lucaci operază o seamă de distincții necesare între personaj și rol, fără a recurge însă la tehnicismul la care apelau odinioară Anne Ubersfeld sau Patrice Pavis, de pildă. E drept, acel Paradox despre actor care mi-a dat și mie bătăi de cap și căruia i-am consacrat o parte din propria mea teză de doctorat și din volumele Sur l’effet de spectacle și L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco, ambele apărute cu mulți ani în urmă la Biblioteca revistei „Familia ” a provocat o exegeză complexă printre care se numără și cartea Despre joc a regretatei Michaela Tonitza-Iordache, menționată de Liviu Lucaci în bibliografia scrierii sale. Au fost și exegeți care au edictat că Paradoxul despre actor este nici mai mult, nici mai puțin decât un paradox, adică o capcană care nu neagă deloc emoția (despre emoție găsim pasaje interesante și în volumul de față) ori sensibilitatea.
Un alt pasaj din Nașterea actorului m-a dus cu gândul la mitul lui Sisif, dar și la faptul că, în celebrul lui eseu cu același nume, Albert Camus socotea util să se aplece și asupra travaliului actorului ca ilustrând respectivul mit fundamental.
Când am ajuns la subcapitolul dedicat jocului mi-a fost imposibil să nu îmi aduc aminte despre ceva asemănător scris de neuitata mea profesoară, doamna Maria Vodă-Căpușan, în Dramatis personae, de Homo ludens a lui Johan Huizinga, ori de cărțile dedicate atelierelor lui Andrei Șerban. Adică Mereu spre un nou început, volum îngrijit de Eugenia Șarvari și apărut la editura Tracus Arte și Cartea Atelierelor de la Nemira.
Aș putea continua destul de mult dând și alte exemple similare. Unele dintre ele menționate ca atare chiar de Liviu Lucaci, așa cum este cazul volumului maestrului său, marele regizor și pedagog Ion Cojar (cf. O poetică a artei actorului).
Cred că despre cartea Nașterea actorului s-ar putea spune, în esență, că reprezintă demonstrația minuțioasă și riguroasă a ideii enunțate în primul ei paragraf. Cartea ne arată cum se naște, cum devine, cum izbutește ori ar trebui să izbutească să înlăture obstacolele din calea devenirii sale, cum se afirmă și cum ar putea să se impună un tânăr care aspiră la gloria scenei. O glorie reală, necontrafăcută, fără sclipiciuri ieftine, fără riscul autocitării și continuei, enervantei reveniri la ceea ce a mai făcut cândva, odată și care atunci chiar s-a întâmplat a fi bine. Cum și cu câtă muncă, ezitări, suișuri, dezolare, teamă ajunge la suprafață ceea ce se află „în noi”. În unii dintre noi.
Nu, Liviu Lucaci nu recurge la formula cursului universitar savant, deși cartea este, bănuiesc, în principal de uz didactic. Împărtășește experiențe și de scenă, și de profesorat, le comentează, transmite îndemnuri, sfaturi, aduce uneori aminte de cărțile și de metoda lui Stanislavski, propune uneori încercarea unei metode proprii.
Cartea lui Liviu Lucaci este organizată în mai multe părți. Care marchează tot atâtea etape în devenirea întru artă a celui care a ales să devină actor. Adică: Începuturi – Primii pași, Arta actorului, Instrumentele de lucru ale actorului, Cum judecăm actorii? și, în fine, Actorul-artist. Cinci la număr. Adică tot atâția ani cât trebuie să petreacă un student (trei ani la cursul la Licență, încă doi ani la Master). Simple coincidențe? Probabil.
Nașterea actorului este însoțită de o generoasă prefață intitulată O personalitate în cheie majoră, purtând onoranta semnătură a regizoarei și uriașului pedagog Sanda Manu. La finalul gândurilor sale, Sanda Manu formulează un îndemn adresat cititorului: „Ai să descoperi că nu e o carte numai despre actor, ci despre tine însuți, atunci când citești, de exemplu, despre complexul proces pe care îl face Agamemnon, nevoit să o ucidă pe fiica sa, Ifigenia. Citește despre tine, cititorule! Citește!”
Desigur, îndemnul Sandei Manu trimite cu gândul la învățăturile lui Hamlet către actori, la zicerea celebră că actorul este cronica vie și prescurtată a timpurilor sale. Cred că, dincolo de asta, Sanda Manu, mai intuiește un fapt, că Nașterea actorului nu se adresează numai celor care astăzi sau în viitor se vor afla pe scenă, ci și celor care, aflați în sală, le vor aprecia, judeca, aplauda munca.
Liviu Lucaci – NAȘTEREA ACTORULUI; UNATC Press, București, 2018
Print