Liviu Romanescu: Nu cred că teatrul de stat și cel independent se incomodează sau că ar trebui să concureze

Iași – București – Anglia – București este traseul care l-a format și transformat pe Liviu Romanescu. După absolvirea Facultății de Teatru la UNATC, a studiat la Oxford, iar după experiența și întâlnirile din Anglia s-a născut compania de teatru Vanner Collective creată împreună cu actrița Crissy O’Donovan. Au realizat „Ashes Afar” în regia lui Bobi Pricop, au strâns bani și au plecat la Edinburgh Fringe Festival, iar cea mai recentă producție a lor este „Lungs” de Duncan MacMillan. Liviu Romanescu, pe lângă energia de actor, are energia omului care încearcă să creeze lucruri trainice, aparent imposibile, din resurse umane și sufletești, și mai puțin materiale. E un idealist pragmatic, organizat, calculat, care visează abia după ce a trasat toți pașii care trebuie urmați până la îndeplinirea scopului. În ipostaza de actor îl puteți urmări în „Lungs” la Teatrul Act, în „Emancipare” la Teatrul de Comedie sau în „Paganini” la Teatrul Metropolis.

Cum ai ajuns să ai un drum artistic după ce ai terminat un profil de matematică-informatică?

Traseul a fost în felul următor: am făcut tenis de masă, de performanță, din a II-a până în a VI-a. Undeva, prin a VI-a, nu am putut să mă mai duc, trebuia să fac o alegere între școală, casă și antrenamente. Deja îmi dădeam seama că, dacă aș fi continuat cu sportul, trebuia să plec din Iași tocmai la Bistrița, unde era lotul olimpic; deci era o situație foarte complicată, iar ai mei nu voiau clar asta. Așa că am rămas cu mult timp liber, iar în perioada aia se făcea selecție pentru o trupă de teatru, am intrat, am făcut niște spectacolașe. Exista și trupa liceului și aveau nevoie de un copil, m-au luat pe mine și de acolo a început lanțul de festivaluri de teatru de amatori. Așa m-am întâlnit cu mulți alții, care acum sunt practicanți.

Și de ce ai venit la București?

Când am dat admiterea, mulți din trupe deja erau la facultate. Ionuț Caras terminase la Cluj și fusese la Gala Hop. Oamenii se întorceau la Iași, ne întâlneam și povesteam cum e. În anul meu era mai bine să mă îndrept către Cluj și București. M-am dus la Cluj pentru că aveau admiterea mai devreme, și am vrut să încerc. Am intrat acolo la taxă, am dat admitere și la București, am intrat și am rămas aici.

Și facultatea la București cum a fost?

Foarte haotică pentru mine. Perioada licenței a fost caracterizată de schimbare, de incertitudine, a fost un sistem destul de alambicat de creare a grupelor în anul I. Școala, din punctul meu de vedere, a fost o suită de întâlniri și așa aș caracteriza ce era la vremea aia UNATC-ul. Era un mediu care îți facilita întâlniri (cu profesori și colegi), nu neapărat o structură. Eu atunci eram mai puțin permisiv la nivel de deschidere. Eram mult mai cerebral, principial, așezat pe-o structură mai rigidă. Zona asta de întâlniri mi-a dat un impuls să mă duc către necunoscut sau către ceva al cărui rezultat nu-l poate certifica nimeni.

Ai avut momente când ai zis „asta nu-i de mine, mai bine făceam informatică”?

Da, am avut momente în care am pus la îndoială chiar și reușitele pe care le aveam când lucram cu anumiți profesori. Am avut momente de dubii pentru că mergeam pe ideea că sunt ceva și știu cam ce sunt, dar, de fapt, nu știam nimic. Dacă oamenii nu se apropie la nivel uman, nu se lucrează real, de la om la om.

Crezi că e o deficiență la nivel de comunicare?

Cred că în relația student-profesor, studentul trebuie să știe mai întâi care e tabla de șah pe care se joacă. Discutăm de o structură care ar trebui să vină dinspre profesori. Dar structura variază, iar în felul în care școala arăta atunci, era cinstit să varieze. Dacă eu, ca student, ceream o lipsă de variațiune e posibil să fi fost problema mea, și nu a sistemului. Atunci erau structuri care se modificau de la oră la oră. Cred că de la doamna Popovici am auzit că e important, ca pedagog, să-l iubești pe omul cu care lucrezi; dacă nu-l iubești pe om, profesionistul începe să se piardă. Cred asta și știu când mi-a lipsit și când am avut-o în lucrul cu profesorii. Nu există profesionist, profesionistul se conturează într-o viață, omul, în schimb, are nevoie să știe că, atât timp cât învață, are toată iubirea și încrederea profesorilor. N-am crezut niciodată în atitudinea „eu vin ca actor și e treaba regizorului ce trebuie să facă sau vin ca student la actorie și e treaba profesorului să se descurce”. Lucrezi pe materialul clientului și cât material e dispus clientul să ofere atâtea „costume” ies.

Cum s-a întâmplat să creezi compania Vanner Collective?

Am ieșit din UNATC cu înțelegere și așteptare, apoi am plecat în Anglia și am întâlnit niște oameni total necunoscuți și din punct de vedere cultural, și lingvistic, și orice.

Dacă n-ai fi plecat în Anglia n-ar fi existat Vanner Collective?

Da. Și cred că n-ar fi existat curiozitatea de a vedea dincolo de o artă manifestată într-o cultură anume. Nu cred că ar fi existat interesul ca noi, artiștii, să lucrăm împreună chiar dacă venim din culturi diferite. Și aparent, ceea ce ne desparte poate să fie liantul cel mai puternic în a crea ceva comun care să vorbească și pentru un britanic, și pentru un român, și pentru un polonez sau un asiatic. Dacă știm cum să transmitem un mesaj, chiar dacă rezonează diferit, rezonează în zone care aparent nu au nicio legătură culturală. Asta a apărut prin plecarea din România și prin întâlnirea unor oameni care au girat mult uman și sentimental.

În contextul actual, atât în România, cât și în afară nu e ușor să respiri liniștit într-o companie independentă care creează produse artistice. Cred că oamenii care aleg așa ceva își asumă riscul. Noi ne asumăm asta în beneficiul umanului și al interacțiunii dintre oamenii din companie și al celor care intră în contact cu ea. Finanțările sunt destul de limitate. Atuul cel mai mare este grupul cu care lucrezi.

Cum te-a modificat experiența din Anglia?

Am înțeles că nu am cele mai mari probleme. Nu că alții le-ar fi avut pe cele mai mari, dar am înțeles că se poate și mai rău. Mi se pare o minciună să te uiți la drama altuia și să o compari cu a ta, pentru că drama ta, e drama ta. Însă poți să înveți și să vezi resorturi în alții, și uman, și profesional. Am învățat că sunt momente în care se întâmplă anumite lucruri, dar ele nu durează o veșnicie și atât timp cât simți spre ce vrei să te îndrepți, la momentul respectiv cel mai cinstit este s-o faci. Pentru că lucrurile sunt imprevizibile.

Când ai simțit că tu chiar vrei să fii actor și acesta e drumul tău?

Printr-a VII-a când cumulul de succes și felicitări și senzația că munca și efortul depuse sunt apreciate. Ele m-au făcut să zic „asta e zona în care eu mă simt foarte bine”, iar prietenii din trupă sunt aproape o familie care mă înțelege, uneori chiar diferit față de cum o face familia mea. Unul dintre evenimente chiar a rămas cu mine încă din clasa a X-a. Jucasem un fragment din „Lecția” de ziua liceului – care aniversa 175 de ani – împreună cu Alexandra Sălceanu și cu Tudor Lucanu. Aveam un profesor de fizică foarte bine ancorat în realitate și cu mult curaj. După ce s-a terminat momentul, eram la cabină, mă schimbam și a venit coordonatoarea să-mi zică „Liviu, te așteaptă Sebi afară”. Sebi era un prieten cu care lucrasem înainte în trupă, dar acum locuia în Cluj. De fapt, era acest profesor care a avut puterea să recunoască ce înseamnă valoare în ce am creat împreună și chiar să-și recunoască o greșeală, pentru că el era împotriva teatrului pe care îl asocia cu o zonă de libertate. Și mi-a spus „Liviu, felicitări, mi-ați plăcut foarte tare și vreau să-ți zic că-mi pare rău pentru lucrurile pe care le-am spus și că m-am îndoit de munca pe care voi o depuneți acolo. Eu vă mulțumesc!”. Am rămas șocat. Iar după o săptămână același profesor a intrat în clasă și ne-a întrebat ce vrem să facem când terminăm liceul. 85% voiau științe economice, unul opta pentru arhitectură, unul pentru litere, iar eu eram neînțelesul clasei cu teatrul. A fost primul care a propus realmente o oră de dirigenție și ne-a pus să facem o introspecție. Unde ești, ce vrei să faci, cum, ce crezi că o să se întâmple? Toți eram praf. Și asta vine dintr-o lipsă de cunoaștere. În schimb, am văzut acest sistem de educație în școala din Anglia.

Cum decurge demersul de autocunoaștere la britanici? Chiar funcționează?

Începe de la întrebări. Tehnica e tehnică, partea asta de cunoaștere e separată, dar cumva scopul este să le îmbini. Și încep: Câte teatre sunt în țară? Câte teatre te interesează? Unde sunt? Cine montează? Cine îți place ca regizor, ca actor? La ce regizor care îți place ai acces? Cine sunt actorii care s-au remarcat și cu care ai vrea să lucrezi? Lăsându-l la o parte pe Ian McKellen. Practic îți forțezi mintea să se uite după lucruri. Pentru că te poți pierde. Spui „eu vreau să lucrez”. Dar dacă nu știi încotro te îndrepți și ai să lucrezi foarte multe lucruri care îți vor consuma timpul, îți vor mânca energia și la final o să zici „nu e ce vreau, de ce nu e ce vreau?” Pentru că nu ai știut unde să cauți din prima. Oricum industria teatrului în Anglia a devenit atât de incontrolabilă, încât ei nu îți pot inocula decât siguranța și controlul asupra ta însuți.

Ce mai ești, pe lângă actor?

Sunt – inevitabil – producător într-o companie de teatru, translator și dramaturg când e nevoie, dacă trebuie să șlefuim o poveste.

Ce fel de teatru doriți să faceți în cadrul Vanner Collective?

Am plecat cumva de la contextul britanico-londonez în care de foarte multe ori actoria, regia, mix-ul acesta, era defavorabil poveștii. Într-un fel, și eu și Crissy O Donovan, am simțit nevoia să spunem povestea în așa fel, încât să ajungă la public. N-am avut bani, așa că a trebuit să plusăm pe regie și pe actorie față de scenografie, de exemplu, și pe poveste. Ne dorim să provocăm un pic publicul care a devenit ușor comod. Cred că în momentul de față publicul este hiper-bombardat de ce înseamnă ușor și foarte eficient. Lucrurile sunt de obicei la îndemână, tehnica aduce totul extrem de aproape, oricând, și mintea nu mai este atrasă sau păcălită să „muncească”. Vrem să punem spectatorul la treabă, dar într-un mod foarte primitor și fără să-i garantăm lipsa riscului. Este un risc pe care te invit să ți-l asumi și pe care eu ca artist sunt dispus să mi-l asum odată cu tine. În „Lungs” sunt dispus să-ți citesc ceva și să te invit să-ți lași imaginația să funcționeze. Îmi doresc un loc în care experiența chiar să primeze. Știu că teatrul asta face, dar experiența individuală poate fi potențată mai mult sau mai puțin. Vreau să pot spune după un spectacol că am avut o experiență care e doar a mea, pe care pot s-o văd, s-o simt.

Cât de greu e să ții în viață o companie de teatru? Ce impedimente întâlniți?

În contextul actual, atât în România, cât și în afară nu e ușor să respiri liniștit într-o companie independentă care creează produse artistice. Cred că oamenii care aleg așa ceva își asumă riscul. Noi ne asumăm asta în beneficiul umanului și al interacțiunii dintre oamenii din companie și al celor care intră în contact cu ea. Finanțările sunt destul de limitate. Atuul cel mai mare este grupul cu care lucrezi. La Vanner simt că echipa este motorul principal, nu faptul că avem sau nu un spațiu, nu faptul că luăm sau nu un proiect. Până acum, tot ce am reușit s-a întâmplat pentru că ne-am dorit foarte tare și am îmbinat visul cu realismul pragmatic, clar, sincer și asumat al pașilor pe care trebuie să-i urmăm. Logistic e greu, financiar e greu, însă uman și pasional e foarte frumos. Iar frumosul uneori pare și ușor.

Îți dorești să lucrezi cu regizori mari, să te angajezi într-un teatru de stat?

Îmi doresc să lucrez cu mari regizori, dar nu-mi garantează nimeni că întâlnirea cu un mare regizor îmi va satisface dorința și vom ajunge la un produs care să rezoneze la fel de puternic în amândoi. Îmi doresc să lucrez cu oameni care să aibă aceeași ardere ca mine. Fie că sunt angajat sau nu, vreau să lucrez într-un mediu care să îmi faciliteze dorința și arderea. Nu am să militez niciodată pentru „e mai bine în independent sau e mai bine în teatrul de stat”. Nu există asta. E doar vorba despre mediul în care ești dispus să-ți dezvălui „interiorul”. Nu cred că cele două tipuri de teatru se incomodează sau că ar trebui să concureze, sau să se amenințe. Teatrul independent și cel de stat sunt două medii care trag la aceeași căruță: ridicarea culturii și a tot ce presupune cultura într-o societate.

Nu am să militez niciodată pentru „e mai bine în independent sau e mai bine în teatrul de stat”. Nu există asta. E doar vorba despre mediul în care ești dispus să-ți dezvălui „interiorul”. Nu cred că cele două tipuri de teatru se incomodează sau că ar trebui să concureze, sau să se amenințe. Teatrul independent și cel de stat sunt două medii care trag la aceeași căruță: ridicarea culturii și a tot ce presupune cultura într-o societate.

Și totuși în zona independentă se merge mult spre divertisment și facil…

Teatrul independent e într-un moment în care se caută. Teatrul de stat, la rândul lui, încearcă să-și redefinească poziția. Cred că divertismentul este doar o etapă în care se regăsește acum o zonă din teatrul independent. E foarte posibil ca în 10 ani să se transforme într-o altă formă pe care nici n-o s-o mai numim divertisment.

Poate asta își dorește publicul și nu înțelegem noi…

Da, se leagă și de o necesitate a societății. Poate e o nevoie să consumăm superficialul, ca să ne dăm seama că e superficial și să ne îndreptăm spre ceva mai consistent. Nu-mi dau seama dacă pleacă de la public spre generator sau dacă e o proiecție a generatorului asupra publicului, iar el întâmplător zice „sunt ok cu asta”.

Care e cea mai mare satisfacție obținută prin teatru?

Că am învățat să mă iubesc. Nu o spun egocentrist, ci sincer, după ce am fost foarte dur cu mine.

Ce i-ai spune – dacă l-ai întâlni – lui Liviu de la 20 de ani, care abia intra la facultate și era un haos?

Cred că i-aș zice „te iubesc” și l-aș îmbrățișa sincer. I-aș oferi o experiență.

Print

Un Comentariu

  1. Mircea Morariu 21/03/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.