Liviu Timuş este Director General al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ din anul 2006, absolvent al Institutului de Teatru “Szentgyörgyi István” din Târgu Mureş (1981, clasa prof. Constantin Codrescu), bursier la Royal National Theatre din Londra (1993), actor la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ (1981–1997) şi la Teatrul Odeon (1997–2006), interpret a zeci de roluri în teatru şi film. Am stat de vorbă cu Liviu Timuş la final de festival: „Pledez pentru tine(ri)”, a XXVII-a ediţie a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamţ (11–22 octombrie 2015). Manifestarea are o lungă istorie, ce începe în 1969 cu Festivalul spectacolelor de teatru pentru tineret şi copii, primul de acest gen din România. O istorie nu ferită de „intemperii”. După (încă) o pauză de patru ani (cauzată de lucrările de renovare a teatrului), festivalul şi-a reluat anul acesta existenţa cu mai multă tinereţe şi vigoare.
Liviu Timuş, cum pledezi pentru tine(ri)?
În 2006, ca nou director al Teatrului din Piatra Neamţ, am revenit cu Festivalul „Un regal teatral”, ca să oferim publicului spectacole de calitate, tot ce se găsea mai bun în ţară la acel moment. Dar, fiind un Teatru al Tineretului, mi-am dat seama că trebuie să ne întoarcem la conceptul primelor ediţii şi festivalul trebuie să fie dedicat tinerilor – de la copii până la absolvenţi de facultate, actori, regizori, dramaturgi, alţi artişti aflaţi la început de drum. Aşa a apărut festivalul-concurs „Pledez pentru tine(ri)”, care se adresează în primul rând absolvenţilor şcolilor de teatru. De aceea am impus un barem (subiectiv) de vârstă – 35 de ani. Nu că ceilalţi n-ar mai fi tineri, dar trebuie să avem grijă de cei care termină şcoala, de cei care sunt la începutul meseriei, au dreptul să se lanseze, să-i vadă cineva, să le dea un premiu, să îşi facă box-office, să îşi construiască drumul. Festivalul a început să meargă foarte bine din an în an, veneau facultăţi de teatru cu producţiile lor, era o abundenţă fantastică. E foarte greu să selectezi din mulţimea de spectacole propuse. Şi anul acesta, când selecţioner a fost criticul de teatru Oltiţa Cântec, misiunea a fost grea: să alegi din 83 de trupe înscrise în concurs mai puţin de un sfert…
În cifre, ediţia de anul acesta a fost una plină ochi: de-a lungul celor 12 zile de festival, am văzut 16 spectacole în concurs, 10 invitate, 1 concert şi 3 lansări de carte (cu ore de începere aparent ciudate: 4-5 după amiaza şi 9-10 seara). Cum v-aţi descurcat?
Publicul ne iubeşte şi vine la teatru şi la 10 noaptea. Avem o singură sală mare, unde nu se pot juca mai mult de două spectacole pe zi. Trebuie demontat decorul de la primul şi montat celălalt. E necesar un anumit timp, totul trebuie făcut repede, sunt spectacole cu montări grele de decor, durează până se fac luminile, e o muncă… Noroc însă că am o echipă extraordinară, nişte oameni minunaţi în teatru. De la tehnic până la actori – toţi sunt prezenţi, toţi dau o mână de ajutor, se implică (fie zi, fie noapte) cât durează festivalul. Aceşti oameni n-au somn. Stau în teatru şi sunt permanent la dispoziţia invitaţilor. Aşa funcţionează un festival, iar rezultatele se văd în feed-back. Toată lumea care pleacă de aici zice: „Aşa ceva n-am mai văzut!”
Confirm, la rându-mi, atmosfera formidabilă din festival, întrebându-mă ce zână bună a dat har acestui spaţiu. Istoria Teatrului Tineretului s-a scris, de cele mai multe ori, prin spiritul de echipă şi prin oamenii care s-au pătruns într-un fel sau altul de el. În anul 1958, se înfiinţa secţia din Piatra Neamţ a Teatrului de Stat din Bacău cu absolvenţi IATC: Leopoldina Bălănuţă, Florin Piersic, George Motoi, Cosma Braşoveanu, Dumitru Chesa, primul spectacol fiind regizat de David Esrig. Au urmat legendarii ani ‚80, când alte promoţii aveau să urmeze aceeaşi cale…
Da, au fost generaţii foarte puternice. La noi au venit Oana Pellea, Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, Bogdan Gheorghiu, Mircea Rusu, Carmen Ionescu… Veneau în echipă. Era cam ca la început, când a fost d-l Ion Coman director (1959-1969) şi a adus promoţii întregi aici. Era un „geambaş de teatru” extraordinar. Nu avea mari studii în domeniu, dar a simţit ce trebuia atunci şi avea grijă de actori, ca o cloşcă de pui: să-i îmbrace, să le dea casă. La fel s-a întâmplat şi după anii ’80, când a fost d-l Gheorghe Bunghez director (1980-1986), un director foarte iubit. Fusese înainte la Cultură, la Partid, dar, fiind fiu de preot, având idei, fiind foarte inteligent şi erudit, deranja. Ca urmare, l-au dat un pic mai jos şi l-au mutat la teatru. Dar pentru teatru a fost un mare câştig. Era un om de un rafinament, de-o fineţe, o eleganţă ieşite din comun. El a făcut ce s-a făcut în anii ’80. Când s-au prins „tovarăşii” că face prea bine, l-au schimbat de-aici. Era prea bine ce se întâmpla în teatrul ăsta…
Mai mult de-atât: ţin minte că eram student la Târgu Mureş şi am fost invitaţi cu toţii la Piatra Neamţ, să vedem şi noi ce înseamnă un festival. Asta înseamnă să fii director de teatru: să înţelegi că tânăra generaţie are nevoie să pătrundă între „monştri”. Tot timpul mă deranjează chestia asta cu „prăpastia dintre generaţii”. Părerea vine din afară. Prăpastia care s-a creat nu e vina teatrului. E o percepţie din afară. Unii spectatori de teatru s-au format cu televizorul înainte de ’89, când nu vedeau decât anumiţi actori care apăreau la TV, care aveau voie să apară, neavând şansa de a se duce să-i vadă şi pe ceilalţi pe scenele bucureştene. Şi le-a rămas în cap că generaţia aia… aia este. După ’89 se ştie ce s-a întâmplat cu televiziunea, cu media în general, şi ce-a pătruns acolo. „Scapă cine poate.” Lumea a început să iubească scălâmbăiala şi bâlciul. Inclusiv în teatru.
Oana Pellea şi Maia Morgenstern în „Bună seara, domnule Wilde!”, musical de Eugen Mirea şi Henri Mălineanu, regia: Nae Caranfil (1987)
Cum era Festivalul de la Piatra Neamţ în anii ’80?
Au fost ani minunaţi… Festivalurile erau absolut fabuloase. Eu de-atunci am rămas cu amintirile şi cu dorinţa de a le duce mai departe, pentru că era pulsul extraordinar al acelor ani. Şi nu pot să uit cum d-l Bunghez făcea tot posibilul să fie cât mai mascată treaba, să nu deranjăm oficialităţile (Partidul era lângă noi), să nu se afle ce se întâmpla în teatru. Toţi veneau cu plăcere şi se creau nişte seri extraordinare ce ţineau până dimineaţa. Era o nebunie! Ţin minte aniversarea de 25 de ani. Am vrut să facem o primire fastuoasă în Rotonda Teatrului, unde să-i întâmpinăm pe invitaţi, dar n-am obţinut aprobare. Şi am zis: „Da?! Bineee…” Am luat pâine şi sare, oamenii din teatru îi întâmpinau pe invitaţi la gară, după care… îi aduceau la mine acasă. Aveam un apartament cu două camere. La un moment dat, în apartament aveam 48 de oameni, în frunte cu Mitică Popescu, care noroc c-avea picioarele lungi, de putea să păşească peste cei care stăteau pe jos. Ce a fost în casa aia… Bineînţeles că a doua zi, la prima oră, am fost la Miliţie, dar m-au înţeles şi m-au iertat (cu intervenţii, e drept) de tot balamucul pe care l-am făcut. Eu cred c-am fost un rebel toată viaţa, în toate domeniile, dar teatrul m-a fascinat cel mai tare…
„Nevestele vesele din Winsor” de William Shakespeare, musical de Nicu Alifantis, regia: Alexandru Tocilescu (1978)
Cum ţi-a fost începutul în teatru?
Eram un mare iubitor de teatru de mic copil. Eram elev la şcoala generală în Piatra Neamţ şi până în liceu am avut abonament la teatru. Nu ştiu dacă am ratat una sau două reprezentaţii. Veneam la fiecare pentru că descopeream lucruri noi în fiecare seară. Atunci, actorii îşi permiteau să-şi facă „glumiţe” unii altora şi veneam să văd ce mai improvizează. Dar nu m-am gândit absolut niciodată c-o să ma fac actor. Am vrut sa dau la Comerţ Exterior, dar nu mi-a fost fost aprobat dosarul: trebuia să am părinţi membri de partid, nota 10 la Purtare, să am funcţii UTC; n-am avut de niciunele. Dar s-a întâmplat aşa: într-o dimineaţă, la un colţ de stradă, m-am întâlnit cu Valentin Uritescu, care venea la repetiţie. Puteam să trec cu zece secunde mai târziu şi destinul meu poate era altul. Eu eram „copilul teatrului”, mă vedea mereu p-acolo şi m-a întrebat de ce sunt supărat. I-am zis că nu mi s-a aprobat dosarul. Mi-a zis să trec pe la el pe-acasă în aceeaşi seară, m-am dus şi, într-un sfert de oră, mi-a luat minţile. S-a pus în patru labe şi a început să recite din „După melci” a lui Ion Barbu. Când am văzut că un om în toată firea se joacă cu o gânganie imaginară, până la lacrimă, am rămas siderat. Mi-a zis: „Fă şi tu!” Sigur că a râs de s-a stricat. Dar, după o discuţie, mi-a zis: „Tu trebuie să dai la Teatru. Statură ai, voce ai, arăţi bine, ştii să spui, ce-ţi mai trebuie? Dă la Teatru! Hai că te pregatesc eu.” M-am dus acasă, mama a început să plângă: „Cum teatru? Ce meserie-i asta?!” Asta este, ce să facem… Şi-aşa m-am făcut actor. N-am intrat din prima, pentru că până la examen mai erau trei săptămâni, ci anul următor, când s-a deschis secţie română la Târgu Mureş. Am fugit de-acasă, mi-am luat bilet de tren, mi-a mai rămas un singur leu de telefon şi-am sunat-o pe mama: „Trimite-mi bani telegrafic la Târgu Mureş, dau examen acolo.” Pac. Am închis telefonul, m-am suit în tren, am ajuns, am dat examen şi am intrat. Am nimerit la o clasă extraordinară – a lui Constantin Codrescu, un dascăl şi un om fabulos. Dar de-abia prin anul II am început să înţeleg cam cum e cu teatrul…
Liviu Timuş, Director General al Teatrului Tineretului Piatra Neamţ (Foto: Alexandru Boicu)
După absolvire, în 1981, ai venit la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Cum era pe atunci?
Era alt spirit, altă nebunie… Ţin minte cum stăteam cu colegii în barul teatrului seara, la 10-11, după repetiţie şi, pe la 1 noaptea, unul zicea: „Parcă scena aia n-a ieşit cum trebuie. Hai repede în scenă s-o refacem. Unele nu ne ieşeau în repetiţii, dar ne ieşeau noaptea. Şi venea regizorul a doua zi dimineaţă şi zicea: „Extraordinar! Cum aţi făcut?!” – „Eee, suntem actori talentaţi, nu ne jucăm…” Era o atmosferă fabuloasă. Nu mai e aşa, din păcate. Şi din cauza sărăciei. Atunci aveai bani; n-aveai ce-ţi cumpăra cu ei. Salariile erau bune şi se descurca fiecare. Acum lefurile sunt de mizerie. Ce poate să-şi ofere un actor pentru igiena spirituală proprie? Să-şi mai cumpere şi-o carte, şi-o haină, să se hrănească, să plătească şi utilităţi… E jalnic ce se întâmplă. Cred că numai din nebunie o poţi face. E o boală să faci meseria asta cu atât de puţini bani. E clar că oamenii care fac această meserie sunt aleşi de Dumnezeu. Dumnezeu a plantat acest har şi le-a dat această nebunie, ca să nu mai simtă loviturile din afară. Cu toate chinurile, cu toate vicisitudinile, ei îşi fac în continuare meseria. Şi îi văd pe tineri c-o fac cu atâta drag, cu atâta râvnă… E greu să pătrunzi pe „piaţă” în ziua de azi: termină peste o mie de actori într-un an. Sunt o grămadă care plătesc să cumpere talentul. Cum adică? Şcolile de actorie care au apărut îşi bat joc de copii. Cum să le iei bani şi să le spui că îi faci actori? Că le dai talent? Şi ei mai şi cred, săracii… După aia se trezesc că n-au ce face: joacă prin poduri, prin subsoluri, pe unde apucă. Ar trebui să rămână doar facultăţile de stat, unde concurenţa e acerbă, unde se intră greu şi intră cei cu talent. Talentul nu se cumpără. Talentul ţi-l dă Dumnezeu.
Cum arată stagiunea 2015/ 2016 la Teatrul Tineretului?
A început o stagiune destul de grea, sper să avem şi bugetul pe măsură pentru ea. Cât am lipsit din teatru, în perioada sa de renovare, am avut bugete mai mici, pentru că n-aveam spaţii, ne chinuiam prin subsoluri, prin cantine, în sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Petru Rareş”, pe la cluburi prin oraş, prin deplasări, în Cămine Culturale. Când am intrat în renovare, nu i s-a pus la dispoziţie teatrului niciun spaţiu alternativ, ne-au lăsat de izbelişte, a trebuit să le căutăm noi, oamenii să ne întindă o mână de ajutor, să ne primească în spaţiul lor să jucăm. A fost o perioadă foarte grea: să reuşeşti să menţii trupa, s-o motivezi… E ca atunci când îţi ia cineva casa. Dar am făcut spectacole mai mici, am dat multe premiere să ţinem publicul în priză, i-am cam chinuit pe bieţii spectatori pentru că-i mutam ba la cantină, ba la liceu, ba la club… Cei care ne-au iubit sunt în continuare lângă noi şi, pe de altă parte, am câştigat mulţi spectatori care au venit din curiozitate să vadă cum se joacă teatru într-o cantină. Cu bune, cu rele, am mers mai departe, am supravieţuit, am revenit în teatru, avem a doua sală (studio), am intrat pe drumul cel nou. Care costă mai mulţi bani, ca orice lucru de calitate. Altfel, ne rezumăm să prestăm servicii culturale către populaţie, cum se întâmplă în multe locuri, nu numai în teatre. Or, noi nu vrem să desfundăm mahalaua, ci vrem s-o înfundăm.
„O… ladă”, creaţie colectivă după Ion Creangă, regia: Alexandru Dabija (2013)
Unul din cele mai importante proiecte ale stagiunii e legat de numele lui Alexandru Dabija, care, în 2016, va împlini 40 de ani de când şi-a început activitatea pe scena acestui teatru. Pe când se afla în anul III de facultate, teatrul i-a întins o mână (aşa cum facem şi noi acum cu tinerii) şi a montat aici „Răfuiala” lui Massinger cu Valentin Uritescu în rolul principal, a luat chiar şi Marele Premiu al Festivalului. Am vorbit cu Sandu ca aceşti 40 de ani adunaţi în Dabija să şi-i reverse aici, pe scena teatrului unde şi-a început cariera. Scenograf va fi Dragoş Buhagiar.
„Vicleniile lui Scapino” de Molière, regia: Alexandru Mâzgăreanu (2014)
O să lucrăm în continuare cu tineri regizori, care la noi în festival şi-au câştigat meritul, unii au primit premii: Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Bobi Pricop. De asemenea, Radu Afrim se va întoarce după ani de pribegie şi vor mai reveni actori care au trecut pe scena asta: Ana Ciontea, Oana Pellea. Am smuls şi-o promisiune de la Florin Piersic Jr. să facă un spectacol aici şi să joace alături de trupa noastră. Se anunţă lucruri frumoase. Şi asta datorită Festivalului, care i-a readunat pe oameni şi i-a adus aici. A fost ca o renaştere. E o minune ce s-a întâmplat…
Am văzut minunea cu ochii mei, timp de12 zile. Dar mă mai gândesc la una: de când n-ai mai jucat, Liviu Timuş?
Din 2006, de când am plecat din Teatrul Odeon, pentru a veni director la Piatra Neamţ. Am venit şi mi-am zis că trebuie să construiesc ce am de construit în Teatru şi, când simt eu că trenul merge singur pe şine, pot să-mi permit să redevin actor. Nu poţi face şi una şi alta. E foarte greu să fii şi director, şi să te duci să stai 8 ore ziua pe scenă, la repetiţii. Nu ai când să te mai ocupi de problemele teatrului şi invers. Nu-ţi stă capul nicăieri şi nu-mi place să le amestec. La un moemnt dat, când am simţit că lucrurile merg bine, am plănuit cu regizorul Szabó K. István să facem „Marat/ Sade” de Peter Weiss, să joc în parteneriat cu Cezar Antal. Gândisem spectacolul până în cele mai mici detalii, dar, când să ne apucăm de treabă, a intrat Teatrul în renovare. Acum nici nu ştiu dacă să-ţi spun sau nu… Sper să nu se mai întâmple nimic, să nu mai apară cine ştie ce renovare şi să mă sui din nou pe scenă după atâţia ani. Îmi doresc foarte mult, tânjesc enorm… Şi, cu acelaşi regizor, am plănuit să montăm Beckett. S-a vorbit şi cu scenograful Horaţiu Mihaiu. Nu ştiu cum va fi primit în Piatra Neamţ un text de Beckett, dar cine iubeşte teatrul va veni, iar ceilalţi vor fi curioşi să vadă. Încercăm să ieşim puţin din corzi şi să-i scoatem şi pe spectatori din corzi. Să mai dăm o gură de aer teatrului.
După aproape 10 ani de directorat al Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, cu care personaj din teatru sau literatură te compari? Cu Don Quijote, precum alţi directori?
Cu Henric al VIII-lea. Pe care vreau să-l şi joc la un moment dat.
Print