Statuară. Explozivă. Spectaculoasă. Susţinută de coregrafia Adinei Cezar, Maia Morgenstern rămâne aceeaşi
actriţă impresionantă care obţinea, la Gala UNITER 1993, Premiul pentru cea mai bună actriţă. Nota expresionistă a spectacolului Astă seară: Lola Blau, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Evreiesc de Stat, în scenografia lui Puiu Antemir, mi se pare astăzi chiar mai pregnantă.
De la premiera absolută – Viena, 1971 – piesa lui Kreisler a cunoscut succesul pe multe dintre scenele lumii – în Franţa, Grecia, Ungaria, Rusia, Belgia, Marea Britanie, în Israel şi în America, la New York. Cu atât mai mult mi se pare ciudat cum acum, după 10 ani de la premiera bucureşteană, întâlnirea cu destinul uluitor al actriţei Lola Blau are pentru mine un şi mai puternic impact emoţional. Într-o lume în care au fost detonate reperele axiologice, personajul Lolei
Blau devine unul exemplar. Şi nu numai pentru că este alter-ego-ul autorului. Scriitor şi compozitor, Georg Kreisler (1922-2011) este considerat un maestru al replicii, iar despre songurile sale s-a spus că excelează în umor negru. Austriac, Kreisler a studiat pianul şi vioara la Viena, iar în 1938, din pricina persecuţiei naziste, părăseşte ţara alături de părinţii săi. În 1943 devine cetăţean american. În timpul războiului scrie cântece pentru soldaţii britanici şi francezi, iar după război are şansa să lucreze cu Charles Chaplin. În 1947, discursul său caustic l-a adus chiar în situaţia de a fi interzis la radio şi televiziune. Opt ani mai târziu se întoarce definitiv în Europa, mai întâi la Viena, apoi la München, Berlin, Salzburg, Basel şi, din 2007, din nou la Salzburg.
În meandrele războiului, Lola Blau împărtăşeşte aceeaşi viaţă cu mulţi dintre artiştii de expresie germană. Născută în Austria, actriţa joacă la Teatrul Naţional din Linz, în 1938, primul ei rol. Îşi începe cariera de cântăreaţă de cabaret la Viena, dar junge la apogeul carierei în America, după ce a fost expulzată din Elveţia unde emigrase în perioada anexării Austriei la Germania. “E la fel de descumpănită în faţa antisemitismului, ca şi în faţa propriei evreităţi, fiindcă nu doreşte altceva decât să cânte şi să danseze puţin, să dăruiască bucurie publicului” – spune Georg Kreisler. Faima nu poate înlocui nici iubirea, nici prietenia. După război, aşa cum şi autorul a făcut, Lola Blau se întoarce la Viena, dar aici oamenii s-au schimbat… prea puţin.
Dacă acum 10 ani interesul meu de spectator se concentra pe jocul de un profesioanalism impecabil al Maiei Morgenstern, pe dialogul nuanţat pe care îl avea cu regretata pianistă Dorina Crişan Rusu, acum, fără ca vreunul dintre componentele spectacolului să fi “obosit” – îmi fac o datorie de onoare în a remarca excelenţa cu care pianista Tatiana Moroşanu şi-a intrat în rol – cel mai important îmi apare demersul social. Pentru că trăim într-o lume care este pe cale să-şi schimbe paradigma.
Print