Cuvintele şi nuanţele lor. Aparent, dacă spui despre cineva că a făcut un spectacol pare pe cât de legitim pe atât de suficient. Şi, de ce nu, poate fi o definiţie simplificată a profesiei de regizor. Şi totuşi; parcă altceva este când poţi spune despre altcineva că a creat o lume într-un spectacol. Şi acela tot regizor se numeşte a fi. Dar mai nuanţat. Între „a face” şi „a crea” sunt tot atâtea diferenţe precum între „spectacol” şi „lume”. Păcat că modul nostru sintetic de a ne privi prezentul nu a căutat să facă dreptate şi printr-o clasificare corectă. Regizori sunt cu toţii. Numai că unii sunt făcători de teatru, iar alţii cretori.
Lev Dodin a creat o lume în „Livada de vişini”. Nu la modul naturalist. Nu la samovare şi interioare somptuoase se reduce o lume. Atmosfera ei, mirosul ei, energia ei, ritmul ei, respiraţiile ei şi adevărul ei sunt mult mai importante. Dodin transformă însăşi natura rădăcinii vişinilor; modifică genetic o rădăcină rămuroasă, extinsă bogat pe orizontal, dar la suprafaţă, aşa cum se întâmplă în cele mai multe montări ale piesei lui Cehov şi o face să meargă pivotant în adâncime. Cu acelaşi efect de fixare, însă. Un hibrid inutil botanic, dar atât de spectaculos în teatru. Forţa acestei „Livezi de vişini” nu mai e doar aceea de a fi foarte mare, aşa cum spune Lopahin, ci de a fi foarte vie.
Intri în sală pe uşile masive ale unei case vechi şi eşti deja în livadă. 800 de scaune îmbrăcate în ştergare albe. Calci pe alei albe şi îţi găseşti locul – floarea ta de vişin. Sau, poate, locul tău la o licitaţie pentru obiecte dintr-un conac în descompunere. Sau, poate, locul tău la un priveghi. Sau, poate, locul tău într-o lume din care începi să faci parte. Sala toată devine scenă. Dar nu la modul declarativ. Actorii nu trec prin sală. Ci există în ea. Din toată scena mare a Teatrului Naţional e folosită doar fosa. Nu e nevoie de adâncime în spatele celui ce-al patrulea perete. Adâncimile se află în personaje, iar cea necesară spaţiului ne cuprinde pe toţi. Şi nu te simţi stingher. Nu te simţi spectator. Ci martor. Pentru că cei din faţa ta nu sunt personaje interpretate. Ci oameni. Nu sunt scheme de joc executate cu mai multă sau mai puţină precizie. Sentimentul de viu este copleşitor. De viu adevărat; nu viul acela talentat-mincinos pe care ne facem că-l credem noi când mergem la teatru.
Lev Dodin nu a montat pur şi simplu piesa lui Cehov. Adaptând textul şi reconfigurând scenele a căutat să dinamizeze povestea, să dezvolte sensibil diferit relaţiile şi să creeze acţiuni. Ritmul este foarte susţinut, mereu se întâmplă câte ceva, mereu există un plan doi, mereu există un personaj care ascultă dialogul altora sau care îl întrerupe sau care îl completează sau care pur şi simplu există. Tăcerile cehoviene, celebrele tăceri, vorbesc şi spun mai multe decât o fac replicile. Pentru că sunt mobilate atât de jocul actorilor, cât şi de propunerile regizorale. Răspunsul la veşnica întrebare: Cum faci livada? E foarte simplu. Şi nu e doar o soluţie scenografică. Şi nu e o metaforă inteligent-egoistă. Îşi are justificarea în însuşi mesajul piesei. Ştim cu toţii că în această piesă este vorba despre apusul unei lumi şi ridicarea unei alta pe cenuşa ei. De ce să nu admitem că acelaşi lucru se întâmplă şi în artă? Şi cum ne aflăm în plin început de secol XX, de ce să nu vedem cum cinematograful ameninţă să taie cu toporul scândura scenei? Livada de vişini e o proiecţie. La modul cel mai propriu. O proiecţie pe o pânză albă. Iar filmul e mai fascinant şi mai seducător decât orice altă formă de artă. La final, când Liubov Andreevna şi Gaev pleacă din casă cer să mai vadă o dată filmul cu livada în floare. Şi o primesc într-o conservă – câte o rolă de film pentru fiecare, ambalată corespunzător în cutii de tablă. O metaforă subtilă, perfect acordată în sens şi cu un efect cutremurător de eficace.
Pentru ca această lume a lui Cehov văzută prin ochii lui Dodin să fie atât de vie a fost nevoie de actori. Actori la fel de creatori precum regizorul. Mai ales de Danila Kozlovskiy – Lopahin. Un tânăr şarmant, elegant, care mai păstrează din obârşia lui ţărănească doar o încredere fantastică în sine consolidată şi de poziţia lui socială actuală. Lopahin este un animal de pradă aşa cum îl caracterizează Trofimov. Iar acest Lopahin ne arată şi de ce. Până în cele mai mici detalii. Dar nu orice fel de prădător. O felină seducătoare. O panteră răbdătoare care fascinează prin frumuseţea ei şi aproape că hipnotizeză zebra neputincioasă. Nu credeam că am să întâlnesc actorul perfect. Danila Kozlovskiy are toate şansele să devină. Pentru că acest Lopahin este rolul perfect. De la cele mai mici detalii perfect controlate şi până la explozia molipsitoare din monologul din Actul III. De la felul în care o priveşte pe Varia înainte de a-şi consuma scena de amor pe fugă înainte de plecarea trenului şi până la bufoneriile alintate pe care şi le permite cu Ranesvkaia. Lopahin nu mai e personajul negativ; răul care cumpără livada bieţilor moşieri. Şi nici omul nou teoretic. Este personajul central al acestui spectacol care are forţa de a ucide cu sânge rece o lume pentru a face loc alteia noi. Şi nu îl poţi urî. Pur şi simplu – he did it his way, aşa cum o cântă brechtian pe ritmul lui Frank Sinatra.
Bogăţia de straturi a relaţiilor este uluitoare. Nimic convenţional. Nimic aşa cum ştim noi că se face. Iaşa e cel sedus şi aproape hătuit de o Duniaşa iubăreaţă. Epihodov rupe tacul pe adversarul său în amor şi oferă inelul de logodnă cu o mână în timp ce pe cealaltă o strânge într-un pumn sever. Liubov Andreevna nu acţionează nu pentru că se complace într-o letargie leneşă, ci pentru că pur şi simplu mintea ei nu vede cum. E o femeie cu picioarele bine înfipte în pământ, care îşi poartă cu demnitate durerile. Iar Ksenia Rappoport stăpânşete atât de subtil această reprimare a lui Ranevskaia, încât nu o poţi vedea nici ca pe o victimă, nici ca pe un personaj damnabil. O înţelegi, o compătimeşti şi rămâi în scaun la fel de lipsit de soluţii. Firs nu mai e nici el o relicvă încă în viaţă. E un bătrân viguros care îşi duce cu demnitate vârsta. Iar la final, când uşile sunt închise, nu se abandonează unei morţi obosite. Luptă pentru fiecare secundă de viaţă. „Aici stau, aici locuiesc, aici trăiesc” spune înainte de a forţa fiecare uşă încuiată. Face exact ce stăpânii lui nu au ştiut. Acţionează. La fel de ineficient. Dar demn. Apoi, pe ecranul devenit perete personajele se aliniază cuminţi şi devin trunchiuri de copac gata pentru loviturile de topor. Începe execuţia.
Nu există spectacol perfect. Dar există spectacole care te fac să crezi în perfecţiune. Acest cadou al Festivalului Naţional de Teatru nu a fost doar un eveniment – cuvânt golit de însemnătate prin uzare. A fost o întâlnire cu o lume; a unui spectacol şi a unor creatori. Iar asta înseamnă în traducere liberă speranţă. Asta am primit la final de FNT – speranţa că se poate tinde spre perfecţiune.
Teatrul Maly Drama – THEATRE DE L`EUROPE, Sankt Petersburg, Rusia
„LIVADA DE VIȘINI” de Anton Pavlovici Cehov
Adaptare scenică de: Lev Dodin
Regia: Lev Dodin
Scenografia: Aleksander Borovsky
Muzica: Gilles Thibaut, Paul Misraki, Johann Strauss
Operator: Alisher Hamidhodgaev
Light Design: Damir Ismagilov
Distribuția:
Liubov Ranevskaia, proprietara moşiei: Ksenia Rappoport
Ania, fiica eir: Ekaterina Swennen
Varia, fiica ei adoptivă: Elizaveta Boiarskaia
Leonid Gaev, fratele ei: Igor Chernevich, Sergei Vlasov
Ermolai Lopahin, negustor: Danila Kozlovskiy
Piotr Trofimov, student: Oleg Ryazantsev
Charlotta, guvernantă: Tatiana Shestakova
Semion Epihodov, contabil: Andrei Kondratiev
Duniaşa, cameristă: Arina Von Ribben
Firs, bătrân lacheu: Sergey Kuryshev
Iaşa, tânăr lacheu: Stanislav Nikolskiy
Print