Lorena Luchian: Secretul este să aștepți, chiar dacă ai senzația că lucrezi în gol

Interviu realizat de Daniela Chiriță, studentă în Anul I, UNATC București, Teatrologie

Este tânără, frumoasă, inteligentă și îndrăzneață! Actrița Lorena Luchian (26 ani), cunoscută pentru rolul  principal din serialul „Băieți de oraș”, dar și pentru producțiile teatrale „Konkurs”, „Revizorul”, „Chicago” şi „Trilogie belgrădeană”, povestește despre lucrurile cele mai importante din viața sa. A absolvit  ,Facultatea de Teatru la  UNATC și acum este anul II la Facultatea de Drept. Colaborează cu diferite teatre precum Teatrul Metropolis și Teatrul Național din București. Îi place să cânte, să citească și, mai ales, să cânte la pian. Își iubește familia și, în fiecare an, Sărbătorile și le petrece acasă, în orașul Pașcani, din județul Iași. Recent, și-a descoperit și o pasiune pentru muzică, lucrând la câteva piese împreună cu iubitul ei și trupa acestuia.

Cum au fost primii tăi ani de studenție la UNATC?

Ținând cont de faptul că eu sunt din Pașcani, județul Iași, înainte să vin la facultate, am făcut câteva vizite în București, dar nu ca să stau foarte mult, ci doar în trecere. Primul an de facultate a fost cam incert, pentru că nu înțelegeam scopul acelor „joculețe” care se făceau, mi se păreau nesemnificative, după care am început să înțeleg cum merg lucrurile și a început să-mi placă. Mă așteptam să trecem direct la texte, dar nu a fost așa! Fiind și primul an, a fost mai mult de acomodare, mai ales pentru majoritatea celor veniți din provincie. Apoi, anul II a fost cel mai frumos din ciclul de licență, începusem să lucrăm pe Cehov și m-am îndrăgostit iremediabil de el. Am avut niște colegi minunați, eram 4 sau 6 grupe, nu mai țin minte exact – mi se pare că a trecut o eternitate de-atunci (zâmbește). Chestia frumoasă era că domnul Adrian Titieni, care ne-a fost profesor de an, ne rotea la fiecare profesor câte o lună. Așa am avut șansa să lucrăm cu toți. Îmi amintesc cu drag că am lucrat cu doamna Andreea Vulpe, care e și regizor, și care m-a făcut să iubesc meseria asta. Și de Mihaela Bețiu, care m-a ajutat enorm și care e o persoană minunată! În anul III, totul s-a desfășurat foarte rapid, n-am avut timp să-l simt din cauza proiectelor de licență și parcă timpul a trecut foarte repede. Am avut Gala Absolvenților, după care am dat la masterat și am avut șansa să-mi reîntâlnesc prietenii din anii precedenți. Sunt foarte fericită că am terminat licența la domnul Adrian Titieni și masteratul la domnul Gelu Colceag, pentru că am învățat actoria aceea pură și curată. Au fost frumoși anii de studenție, am stat și 2 ani în căminul Universității și cred cu tărie că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Dacă aș putea, aș retrăi-o de încă 10 ori.

Familia te-a susținut pe acest drum?

Da, întotdeauna! Mama m-a sprijinit necondiționat, ceea ce a fost foarte important pentru mine! Am fost o rebelă din fire, de când eram mică, până m-am mai domolit, pe la 20 și ceva de ani. La un moment dat nu a fost ușor, făceam săptămânal naveta București-Pașcani să pot ajunge la cursurile de pregătire. Uneori nici nu dormeam.

Ai avut vreo experiență  neplăcută cu publicul până acum?

Da! Cred că cel mai tare mă deranjează când anumite persoane din public, în sala de teatru, au senzația că este un spectacol interactiv și vorbesc, râd sau le sună telefoanele. Mă așteptam ca lucrul ăsta să se oprească la un moment dat, pentru că oamenii au început să se ducă la teatru mai des decât în trecut, când eram eu studentă. Totul vine dintr-o lipsă de educație a publicului, o lipsă de respect față de omul de pe scenă. Am colegi din teatrul care jucau, efectiv, iar publicul vorbea în timpul reprezentației. Au oprit spectacolul și au spus că vor continua când o să fie liniște în sală, ceea ce mi se pare corect. Este o frustrare când cineva vorbește din public pentru că în acel moment te deconcentrezi. De când am început să lucrez în televiziune, în serial și în show-urile TV, este o problemă cu publicul care e prezent pe orice rețea de socializare. Știu că toată lumea are dreptul la o părere, dar unii oameni sunt violenți în vorbire…

Care este cheia succesului tău?

Sinceră să fiu, cred că n-am descoperit-o până acum. Sunt un om care, până acum a luat tot ceea ce i s-a dat. Cred că am avut și noroc – știu, e un clișeu toată treaba asta, dar fără noroc nu faci nimic. Secretul este să aștepți, chiar dacă ai senzația că lucrezi în gol și că nu se întâmplă nimic. Cumva, prin muncă, atragi lucrurile bune. Chiar dacă ești acasă și te gândești să citești o carte, un monolog, e foarte important să lucrezi, să evoluezi și, mai ales, să ai răbdare! Am colegi foarte talentați care, din păcate, nu fac nimic sau joacă teatru în spectacole din provincie, ceea ce e destul de greu. Mă deranjează foarte mult că industria filmului a luat o întorsătură destul de jenantă, din punctul meu de vedere, adică sunt distribuiți în filme toți oamenii comerciali, care nu au nicio treabă și, atunci eu de ce am mai făcut această școală, dacă nu alegi să lucrezi cu mine, care sunt profesionist?

Există vreo parte neplăcută a meseriei de actor?

Există. Ca în orice altă meserie… Toată lumea are senzația că actorii sunt niște circari și că au o viață extraordinară, dar, de fapt, e foarte multă muncă, sunt multe ore petrecute la repetiții. Este o lume destul de închisă și în care, e destul de greu să pătrunzi, dacă nu ai o relație sau nu cunoști pe cineva. E cercul acesta închis în care se rulează aceiași oameni de 10-20 de ani.

Cum ți-a schimbat viața faptul că ai început să lucrezi în televiziune?

Până să lucrez în televiziune, mi se părea o chestie nemaipomenită și-mi doream să devin vedetă – ca orice om care dă la actorie… Cine zice altceva minte. Poți fi un om închis, care nu se exprimă cu atâta ușurință, introvertit, dar în adâncul sufletului tot asta-ți dorești cel mai mult. Am fost atenționată de colegul meu, Mihai Bendeac, că viața mea se va schimba și că lumea mă va striga pe stradă, ceea ce s-a și întâmplat. Vreo două-trei luni a fost nemaipomenit, simțeam că atinsesem apogeul, apoi a început să devină deranjant. Mi-am dat seama că nu-mi place să merg oriunde și să fiu recunoscută. Vreau să fiu un om normal, care poate ieși afară și nepieptănată, și în cizme de ploaie. Treaba asta cu apariția la tv a venit cu câteva dezavantaje. Eu sunt un om foarte liber și normal, iar televiziunea îți impune o anumită postură, să ai un anumit caracter, lucruri cu care eu nu am putut să mă acomodez. Televiziunea din România este nișată, iar produsele bune nu au foarte mult succes.

Îți ocupă mult timp această meserie? Ce faci în timpul liber?

Pentru că nu sunt angajată permanent a unui teatru, am perioade când sunt foarte ocupată de dimineața până seara, dar am și perioade când sunt foarte liberă. Am învățat că așa voi funcționa toată viața, nu sunt genul de om căruia-i place să fie legat de un contract, de o carte de muncă într-un teatru. Mi s-a întâmplat să nu am liniște după o perioadă de suprasolicitare. Uneori am căderi emoționale, dar cel mai mult funcționez prin muncă. De cel puțin doi ani, mi s-a întâmplat ceva frumos, cred că l-am redescoperit cumva pe Dumnezeu. Asta s-a întâmplat într-o perioadă când nu mai aveam nicio speranță, nu știam exact ce am, ci doar o suferință interioară. Acum, însă, orice mi s-ar întâmpla știu că nu sunt singură. Iar  timpul meu liber îl dedic muzicii. Cânt, mă ocup de pianul meu, predau lecții de actorie unor copii de liceu, care sunt foarte talentați. Vorbesc cu mama mea la telefon foarte mult, pentru că nu ajung atât de des acasă. Studiez și Dreptul. Sunt deja în al doilea an. Foarte multă lume este mirată și se gândește că această alegere să nu fie cumva o greșeală, dar eu consider că omul cât trăiește învață. Cumva, aceste două meserii se întâlnesc. Mama și-a dorit să devin avocat. Și eu am vrut asta, până am intrat la UNATC și lucrurile pur și simplu au decurs de la sine.

Am văzut că ți-ai înființat un curs de actorie. Ce te-a determinat să faci asta?

Am primit foarte multe mesaje din partea oamenilor care mă întrebau dacă fac actorie în privat sau dacă deschid o școală. Mi s-a părut o chestie destul de provocatoare și am pornit cu acest curs. Vreau să-mi formez o trupă de teatru cu adolescenți pe care să-i duc la festivaluri în țară. Am câțiva copilași foarte isteți și talentați, iar trei dintre ei doresc să urmeze Facultatea de Teatru. Am făcut asta și pentru pasiunea pentru pedagogie pe care mi-am însușit-o de la mama, care este cadru didactic. Toată viața a fost modelul meu, mi-am dorit să fiu ca ea, am admirat-o foarte mult. Mă simt mândră că am putut să construiesc o astfel de trupă, credeam că o să fie mai greu, dar generațiile astea sunt foarte inteligente. Am copii care preferă să stea să citească decât să navigheze pe rețelele de socializare, ceea ce mă bucură!

Dacă te uiți în urmă, ai vreo decepție?

Decepțiile vin împreună cu experiența. Îmi pare foarte rău că am dat cu piciorul unor șanse destul de mari, pentru că mi s-au părut niște abordări greșite. Deși lumea nu te obligă să iei din ce-ți dă, tu trebuie să impui niște limite. Îmi pare rău că n-am avut curajul să mă duc la facultatea unde am aplicat, în New York, și să fac doi ani de cursuri. Îmi pare rău că nu m-am implicat foarte mult în creșterea mea ca actor, te prinzi abia mai târziu că ai de lucrat cu tine mult mai mult decât se lucrează în școală. Acolo sunt 50-60 de oameni, iar timpul alocat nu este suficient. Am regrete, ca orice om, dar nu foarte mari.

Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria ta, petrecută în Pașcani?

Verile mi le petreceam la bunicii mei, în comuna Tătăruși, cu verișorii mei Dragoș, Daniel, Ioana și George. Cred că am avut cea mai frumoasă copilărie pe care ar putea să o aibă un copil. Cu jocuri pe pământ, făceam felinare din bostani, cu pisici, căței și toate animalele. Bunicul meu are un talent excepțional de orator și toată copilăria mea a fost plină cu povești. În Pașcani, împreună cu prietenii mei cei mai buni Alexandra, Nicu, Andreea și Alina am scris un scenariu de film. La un moment dat, totul era foarte amuzant. Am avut copilăria aceea în fața blocului, cu datul pe bară și julituri în cot. Uneori mai primeam câte o pedeapsă din partea mamei pentru că eram foarte obraznică, dar acum îi mulțumesc pentru asta. Îmi aduc aminte că am lucrat la o revistă, la un ONG, și ajutam copiii și bătrânii nevoiași. Făceam tot felul de plimbări, la munte, la mare, în tabere, mergeam la pian, iar în timpul liber cântam în corul bisericii.

Am înțeles că ești apropiată de bunicii tăi și că aveți o relație strânsă.

Nu cred că aș putea să-mi imaginez existența fără ei, chiar dacă acesta este ciclul vieții. Ei m-au crescut de când eram mică. Îmi amintesc de verile petrecute la ei, cel puțin în primii ani de după divorțul părinților mei. Mama, fiind cadru didactic, făcea naveta. Fiindcă îi era greu, mă lăsa la bunici. Când eram mică, am făcut un an de grădiniță la bunici, la țară. Bunicul și cu unchiul meu sunt figurile paterne din viața mea și cei mai importanți. Datorită lor, n-am simțit absența tatălui meu. Din păcate, tata n-a fost prezent în timpul copilăriei mele, dar legătura dintre noi și cea dintre mine și părinții tatălui meu este foarte strânsă și sunt fericită că-i am pe toți cei patru bunici încă în viață. Țin legătura cu tatăl meu, chiar dacă n-am prea mai vorbit în ultima vreme. Este o chestie foarte ciudată, este o legătură biologică și atât, cu toate că ne vedem de sărbători. De fiecare dată petrec Sărbătorile în Pașcani, alături de familia mea. Nu sunt genul de om care să-și petreacă Sărbătorile în cluburi. Chiar dacă o să li se pară altora că sunt de modă veche, eu doresc să mă bucur de familia mea și de orice minut petrecut alături de ei. După mulți ani, am reușit să fac un film despre bunicii mei. Este în post-producție și sper să fie acolo măcar 20% din sentimentele pe care le am pentru ei și, mai ales, să le simțiți și voi. Familia este adevăratul refugiu și e acolo pentru tine în orice situație (zâmbește).

Există momente în viață când îți este dor de cineva drag, dar care nu mai e printre noi?

Nu, pentru că nu s-a întâmplat să am niciun deces până acum. Familia mea e sănătoasă și asta este tot ce contează. Deși, recent, am aflat despre decesul unui profesor drag mie, cu care am avut o relație specială… Eram obișnuită cu imaginea lui de fiecare dată când mă duceam în Pașcani. Ori de câte ori ajung duminica la Biserică, aprind câte o lumânare.

Te-ai vedea practicând o altă meserie decât cea de actor?

Da, oricând. La un moment dat am vrut să mă duc să-mi iau o meserie de birou. Nu exclud niciodată posibilitatea și ocazia unei alte chestii. Viața poate să ia o întorsătură destul de drastică. Nu-mi este rușine să fac absolut nimic și cred că orice muncă este onorabilă. Poți învăța mereu ceva, din orice. Spre exemplu, îmi doresc să-mi deschid un business sau o cafenea, dar cine știe ce se va întâmpla.

Print

Un Comentariu

  1. Iona 06/03/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.