Lovitură de teatru: Mă mut la mama!

“Mă mut la mama!” este mai mult decât o comedie ataşantă şi un spectacol cu mare succes la public. Cred că a devenit un fenomen ce se cade luat în seamă: spectacole aproape săptămânale în Bucureşti (chiar şi la Sala Palatului), turnee care-i bucură pe spectatorii din ţară şi, iată acum, o ministagiune de vacanţă (în fiecare marţi, la Mamaia).

Vorbim despre o piesă românească, scrisă nu de un dramaturg clasic, nici măcar de unul consacrat, ci de un actor cu experienţă în televiziune – Andreas Petrescu – ajutat, “un pic”, de un alt actor cu experienţă în televiziune – Gabriel Fătu. O piesă dedicată Adrianei Trandafir pe care o descoperim astăzi în cea mai bună formă şi la maturitatea talentului. Ştiu, încă din facultate, că Adriana Trandafir are un ambitus care îi permite să atace roluri dintre cele mai diverse, de la comedie la dramă şi chiar tragedie. Este un dar care o aduce astăzi, când este în plină forţă, alături de cele mai mari comediene ale teatrului românesc. Andreas Petrescu şi Gabriel Fătu sunt partenerii ei de scenă, într-o poveste ruptă din viaţă. Poveste ruptă din viaţă, cred că asta-i, cum se zice, cheia succesului imens de public: văduva unui alcoolic violent şi-a crescut singură băieţii şi, când, în sfârşit, i-a văzut la casa lor, s-a înscris la facultate şi… s-a îndrăgostit. Îşi aşteaptă iubitul, pentru prima dată la ea în vizită. Este momentul din care încep să fie martori spectatorii. Nu cu iubitul, ci cu băieţii – bărbaţi tineri, la casa lor – îşi va petrece ea seara, pentru că Andrei şi Gabriel, unul înşelat de iubită (cu o femeie!), celălalt având probleme cu soţia, se hotărăsc să-şi recupereze copilăria şi să-şi redistribuie dragostea mamei. Şi începe, ca-ntr-o comedie clasică, un şir nesfârşit de quiproquo-uri punctate de aplauze.

Marea calitate a mizanscenei este că nu-l lasă pe spectator să vadă nici mâna scenografului – Iuliana Gherghescu –, nici construcţia regizorului – Gelu Colceag: privim ce se întâmplă dincolo de peretele de sticlă al unui apartament din blocul în care poate locuim chiar noi. Ce se întâmplă? Mama are 57 de ani şi vrea să-şi ia înapoi măcar câteva ore, câteva zile, cine ştie… câţiva ani dintr-o tinereţe furată. Şi se luptă cu fiii ei care vor să-i smulgă până şi acest timp pe care-l consideră a le aparţine, pentru că, nu-i aşa?, mama-i doar mamă. Ca în aproape orice familie, de la hohotul de râs şi până la zâmbet sau lacrimă, zgomotul este asurzitor, iubirea aproape că nu se mai aude. Andreas Petrescu, în calitate de autor, ne învaţă cum să ne luăm un răgaz să ne ascultăm inima.

Aşadar, nu vorbim despre un text consacrat, nici despre o distribuţie bogată, nici despre o montare spectaculoasă, nici despre un spectacol nominalizat la vreun premiu simandicos. Cum de “Mă mut la mama!” face săli pline, cum de-i ţine în mână pe spectatori timp de aproape două ore fără pauză, cum de, la final, cu greu contenesc aplauzele?

Cred că e vorba aici despre cum îţi înţelegi publicul. Iniţiatorii şi promotorii proiectului, Andreas Petrescu şi Gabriel Fătu, au învăţat în televiziune să joace sincer şi direct cu omul obişnuit, cu vecinul care s-a săturat de tabloide şi vrea să meargă la un spectacol pe care să-l priceapă, să râdă, să plângă, să se bucure şi să-i aplaude pe actori. Important este că echipa ştie şi să negocieze cu cei cărora li se adresează. Aşa că spectatorii au fost atraşi cu câteva mici concesii: personajele poartă numele actorilor, mama are chiar vârsta actriţei, se fac glumiţe cu bătaie la actualitate sau referiri la OTV… Însă totul cu măsură. Ei, ar fi, totuşi, o concesie care cam întrece măsura: finalul. Pregătit prea îndelung şi facil rezolvat. Au fost singurele replici artificiale, iar în ceea ce priveşte vocea care le-a rostit… mie mi-a sunat fals.

Am văzut spectacolul la Teatrul Mic, în sala care mi-a rămas tare dragă. M-am bucurat pentru bucuria celor care râdeau şi aplaudau. Care cred că este ingredientul secret pentru acest succes? Exerciţiul de admiraţie pe care îl fac cei doi tineri actori pentru Adriana Trandafir şi dragostea pe care echipa o dăruieşte publicului. Un anume fel de teatru de care, aşa se pare, lumea are nevoie.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.