Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Luc Bondy…
„Aurul teatrului ar fi imponderabilitatea completă. Atunci, spectacolul pe care îl ai în fața ta are o viață a sa proprie. Nu este vorba despre o viață controlată de cineva, ci de o viață organică, viața unui corp care există în sine. Spectacolul la care visez eu este un spectacol autonom, care până la urmă se asumă pe sine. Făă îndoială că spectacolul dobândește acea imponderabilitate prin informațiile care i-au fost injectate, prin sprijinul dat actorilor care reușesc să-l producă, dar asta nu-l împiedică să se elibereze. Eu nu fac parte dintre regizorii care suferă atunci când spectacolul se desprinde de ei. Eu sufăr atunci când spectacolul nu se desprinde de mine, căci știu bine un lucru: cu cât el este mai desprins, cu atât mai bine poate pluti în aer și poate atinge imponderabilitatea. Despărțindu-se de mine, el își afirmă identitatea, se constituie în ființă de sine stătătoare, independentă de prezența mea și de presiunea pe care aș putea continua s-o exercit asupra sa. Da, aurul teatrului, utopia mea, înseamnă ca scârțâiul scenei teatrului să se transforme în muzică. Există oameni care vor mereu să se știe că este vorba de teatru, eu vreau să se uite că e vorba de teatru. Cunosc bine tendința de obediență brechtiană care face din recunoașterea teatrului o dovadă de luciditate, eu o resping spunând că vreau să fie uitat teatrul, tocmai pentru că știu cât de greu e să-l uiți. Suferim în general că nu-l uităm îndeajuns. Visez ca oamenii să uite nu povestea în sine, bineînțeles, ci pe actorii care ajung la o asemenea putere de sugestie, încât spectacolul întreg este perceput ca o lumină. Acesta este visul meu, pentru că astfel am sentimentul că am dat naștere unei opere care nu crește și nu se impune decât despărțindu-se de mine. Pot avea depresie puerperală, dar restabilirea este întotdeauna promptă.
Teatrul meu privat mă salvează, căci eu nu vreau niciodată să fac teatru cu un scop exterior teatrului. Eu nu fac teatru pentru ca oamenii să se iubească mai mult, ca să fie pace în lume, ca să se distrugă capitalismul… Puțin îmi pasă mie de toate astea. Pentru mine teatrul nu este nici armă, nici oglindă, ci expresia realității scenice metamorfozate. Omul de teatru nu are altă misiune decât aceea de a pune întrebări. Astfel, el poate oxigena aerul din sală. Doresc să văd la teatru ceva ce nu am văzut încă în această formă. Teatrul, mi-o spun eu uneori, ar trebui să semene cu un tren fantomă.
Ceea ce contează pentru mine, o repet necontenit, este memoria: am atins ceea ce caut dacă ceea ce am făcut persistă în memoria oamenilor. Caut să procur plăcere spectatorului care, întors acasă, în pat, se bucură amintindu-și cele văzut, sau, într-o altă zi, la un dineu, simte dorința să povestească ce a văzut, chiar dacă amintirea transformă uneori lucrurile. Ceea ce poți lua dintr-o operă de artă nu este o ideologie, ci o poetică. Împlinirea constă în asimilarea spectacolului ca o experiență de viață la care te poți referi, știind totuși că este vorba de artă.”
(Fragment din volumul Luc Bondy, „Sărbătoarea clipei. Dialoguri cu George Banu”, traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2011)
Print