Printre volumele care apar rar în România și cu care publicul nu este obișnuit, din motive ce țin și de particularitățile acestui spațiu cultural, și de apetența personală pentru un anume tip de scriere, apetență pe care editurile nu o cultivă decât în zone restrânse, se numără și volumele de convorbiri. Necesare prezentului și mai ales posterității care urmează inexorabil, aceste cărți rămân multă vreme cuminți în rafturile bibliotecilor și, de obicei, numai studenții și cercetătorii le mai deschid, mânați de o preocupare personală sau, mai des, de nevoia de documentare pentru o lucrarea sau alta.
Au trecut doi ani de când George Banu a publicat, la Editura Humanitas, volumul său de convorbiri cu Luc Bondy, ce stă sub semnul unei rezistente idei în teatru: sărbătoarea clipei. De altfel, sub același semn pare să se fi așezat și gândirea protagonistului despre teatru, ce se dezvăluie cu lux, calm și voluptate în paginile unei volum aflat la granița dintre genuri. Valoarea documentară a volumul se va dezvălui, firește, odată cu ingrata trecere a timpului, se va decanta și se va arăta cu toată limpezimea. Până atunci, pagina scrisă surprinde farmecul mărturiei directe, care nu se formalizează.
Lipsa etichetei rigide și falsificatoare este, de altfel, și prima trăsătură care impresionează la o lectură liberă. Nici cel care conduce discuțiile, criticul George Banu, nici Luc Bondy nu-și diluează discursul printr-un balet al vorbelor de circumstanță. Dimpotrivă, aerul de autenticitate care plutește în tot volumul cucerește, și ajutat de formula electică ce stă la baza cărții. Dialoguri întrerupte de mărturisiri și gânduri ale actorilor cu care a lucrat regizorul, printre care Michel Piccoli, completat de pagini confesive în care se desenează portretul ființei atât de umane care este regizorul. Explorându-și trecutul familial și nu numai, Luc Bondy se întoarce la origini pentru a-și găsi, în dulcele stil clasic, vorba poetului, temeiul personalității. O face firesc și se autoexplică recurgând sincer la biografie.
Convorbirea cu sens și cu farmec, ce se adâncește în individualitatea omenească și artistică a protagonistului, se constituie într-un flux viu, neliniștit, în care temele se amalgamează întru o mai credibilă circulație a ideilor. Teatrul intim, ca să folosesc sintagma lui Luc Bondy, se deschide spre cititor, îi dă voie să pătrundă blând într-un laborator în care nu știința este la ea acasă, ci arta e supusă încercărilor, care înseamnă și terapie, mijloc de purificare a propriei ființe și de continuă redescoperire. Modernitatea clasicilor, mirajul repetițiilor la un spectacol, echivalent cu miracolul nașterii, care nu se explică niciodată până la capăt, metehnele și tendințele artei contemporane, elementele de poetică personală și multe, multe alte componente ale limbajului teatrului se înlănțuie într-un dialog în care știința și literatura fac casă bună. Visuri intime, mărturisite în frânturi, se desfășoară acum în toată libertatea. Așezat nu pe divanul freudian, ci pe cel propus de un critic care i-a urmărit și însoțit parcursul, regizorul se lasă provocat la dezvăluiri și explicitări. Acceptă, poată fără să știe, să se privească în oglindă. Și astfel transpare mărturia de credință care, în planul artei, echivalează cu un crez estetic: „Da, aurul teatrului, utopia mea, înseamnă ca scârțâitul scenei teatrului să se transforme în muzică. Există oameni care vor mereu să se știe că este vorba de teatru, eu vreau să se uite că e vorba de teatru. Cunosc bine tendința de obediență brechtiană care face din recunoașterea teatrului o dovadă de luciditate, eu o respind spunând că vreau să fie uitat teatrul, tocmai pentru că știu cât de greu e să-l uiți. Suferim în general că nu-l uităm îndeajuns. Visez ca oamenii să uite nu povestea în sine, bineînțeles, ci pe actorii care ajung la o asemenea putere de sugestie, încât spectacolul întreg este perceput ca o muzică. Acesta este visul meu, pentru că astfel am sentimentul că am dat naștere unei opere care nu crește și nu se impune decât despărțindu-se de mine. Pot avea depresie puerperală, dar restabilirea este întotdeauna promptă. Teatrul meu privat mă salvează, căci eu nu vreau niciodată să fac teatru cu un scop exterior teatrului. Eu nu fac teatru pentru ca oamenii să se iubească mai mult, ca să fie pace în lume, ca să se distrugă capitalismul… Puțin îmi pasă mie de toate astea. Pentru mine teatrul nu este nici armă, nici oglindă, ci expresia realității scenice metamorfozate. Omul de teatru nu are altă misiune decât aceea de a pune întrebări. Teatrul, mi-o spun eu uneori, ar trebui să semene cu un tren fantomă. Ceea ce contează pentru mine, o repet necontenit, este memoria: am atins ceea ce caut dacă ceea ce am făcut persistă în memoria oamenilor. Caut să procur plăcere spectatorului care, întors acasă, în pat, se bucură amintindu-și cele văzute sau, într-o altă zi, la un dineu, simte dorința să povetească ce a văzut, chiar dacă amintirea transformă uneori lucrurile.“
Da, pe divanul care îndeamnă la întoarcere în lumea viselor adevărate, în spațiul necunoscut și indefinibil în care se naște naște arta, regizorul Luc Bondy este o prezență pe care o simți aproape fizic citind volumul publicat în România cu aproape doi ani în urmă și rămas parcă nedescoperit. Asemenea teatrului visat de cunoscutul regizor, dialogul astfel consemnat satisface o nevoie intelectuală și provoacă plăcere – intelectuală și emoțională. Iar plăcerea este vitală în tot și în toate.
Print