Lucian Iftime: Nu cred în mari actori. Cred în actori muncitori, care continuă să se mențină la un anumit nivel pe piață

Lucian Iftime este unul dintre actorii ajunși la maturitate pe care, în ultimii ani, îl vedem din ce în ce mai des pe scena teatrului românesc. Odată ce stagiunea se va redeschide, îl puteți urmări în spectacolele „O intervenție” la Teatrul ACT, în regia lui Radu Iacoban, în „Lobby Hero” și „Șofer/Pictor” la Teatrul Evreiesc de Stat, regia Radu Iacoban și Alexandru Dabija, dar și în „Omul pernă”, regia Eugen Gyemant.

Despre meseria de actor, Lucian Iftime vorbește cu o sinceritate asumată și, în loc să se plângă de toate neajunsurile teatrului românesc, mi-a povestit despre răbdarea și încrederea pe care le-a avut pe acest drum, despre importanța profesorilor și modul în care l-au modelat – oferind și o imagine inedită a lui Ion Cojar – despre cum s-a apucat de actorie, despre lecturile sale, dar și despre pasiunea pentru cinematografie, inspirată de fratele său, Cristi Iftime, care este regizor de film.

Acum câțiva ani, prin 2013, spuneai că lucrurile vor veni mai târziu pentru tine, abia pe la 35-40 de ani. Se adeverește predicția?

Cam începe să se adeverească. Din toamna lui 2015 am început să lucrez și în film, și în teatru. De când m-am apucat de „Omul pernă”, în regia lui Eugen Gyemant. În septembrie, dintr-o întâmplare, m-am cunoscut cu Alexandru Dabija la o probă de film și m-a chemat la Teatrul Național din București. Am dat o probă pentru „Recviem” și am intrat în spectacol. În paralel, cu mare înțelegere, le-am făcut pe amândouă.

Și totuși, ai terminat facultatea (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București) în 2007…

Da, și în 2009 master-ul.

E descurajant să aștepți atât de mult până profesezi?

A fost foarte descurajant. În 2007 erau doar câteva teatre independente: Green Hours, Teatrul ACT – la care oricum era mai greu să intri. Și în rest, doar teatre de stat, însă toate posturile erau blocate. Din câte știu eu, din 2007 când am terminat și până acum când multe teatre au organizat concursuri, au mai fost doar două concursuri de angajare – în 2008 la TNB și în 2011 la Teatrul Mic. Atât. Era descurajant, dar eu tot timpul mi-am văzut de treabă. Sigur că ne-am panicat toți și ne întrebam ce-o să facem. Nu puteam nici să ne adunăm cinci colegi și să mergem la Godot. Acum e altfel. Hai La Scena, la Point, la ACT, la Apollo, la Unteatru. Ai o grămadă de variante care atunci nu existau. Am zis să mă duc la master, unde a fost bine, pentru că am făcut două spectacole în doi ani cu care am și umblat. Cu „Elisabeta I” am fost în Polonia, cu „Cântăreața cheală” am fost în Germania, la școala lui David Esrig. Acolo am făcut un workshop de trei săptămâni foarte interesant. Ne trezeam dimineața, făceam sport, exerciții de mișcare și de clownerie cu un profesor, Walter Anihhofer, care fusese studentul lui Jacques Lecoq. Apoi, doi ani și jumătate am fost colaborator la Teatrul din Brașov. Mi s-a propus să mă angajez acolo, dar am vrut să rămân în București.

Ai mai multe șanse în București ca actor? Există și absolvenți care se angajează imediat în teatre din provincie.

După un timp în care aici nu se întâmplă nimic, mai bine te duci în provincie să-ți faci treaba. Eu nu știu dacă am făcut bine sau nu. În perioada aia am avut foarte multă răbdare și eram foarte relaxat. Un an și jumătate am lucrat cu niște prieteni la o firmă de transporturi, dar cu mare drag. Am umblat prin toată țara, prin Europa, și mi-a plăcut mult, însă eu sunt făcut pentru actorie.

Dintotdeauna ai vrut să fii actor?

Am avut două adolescențe în care m-am format. Una când fratele meu [Cristi Iftime] era în liceu și, de exemplu, mergeam la mare cu prietenii lui, ei fiind în clasa a XI-a și eu într-a VII-a. Mă plăceau foarte tare, nu știu ce făceam. Apoi a început adolescența mea și, tot la mare, Cristi, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus că ar trebui să mă fac actor. Vorba asta s-a dus în eter, el a plecat la Cluj să studieze filosofia și pe la începutul liceului nu știam ce să fac, nu eram nici bun la învățătură. Și în clasa a X-a, în vacanța de Paști, m-am dus la mama în bucătărie și i-am zis că vreau să plec la Iași, la o clasă de actorie. Eu am crescut inițial în Iași, la zece ani ne-am mutat în Suceava, dar am un frate mai mare, arhitect, care a rămas acolo. I-am spus că mă duc la el și mama a zis „Da’ tu chiar vrei să faci actorie? Eu nu pot să te ajut cu asta, dacă o dai în bară, vii acasă, vedem ce facem. Hai măcar să încercăm.” M-am dus, m-am pregătit cu o profesoară de română pentru că trebuia să dau niște diferențe și am rămas acolo. Gândul a fost mereu în subconștient, doar că mi l-am formulat în seara respectivă, în discuția aceea care a durat jumătate de oră. Pentru mine clasele a XI-a și a XII-a au însemnat o schimbare fantastică, faptul că am ajuns într-o clasă de actorie și că am avut un profesor de română care efectiv mi-a deschis pasiunea pentru citit. Am început să citesc Dostoievski foarte mult, Gogol, Cehov. A fost o transformare și mi-am găsit un drum care-mi plăcea enorm. M-am pregătit vreun an și ceva pentru admiterea la București. Iar pe atunci repertoriul trebuia să conțină zece poezii, cinci fabule, două povestiri și două monologuri.

Școala de teatru era la un nivel mai înalt?

Da, și locuri mai puține. Cred că era mai bine. Acum sunt foarte multe locuri la actorie. Dacă scoți 60 de absolvenți în fiecare an, piața nu are cum să-i absoarbă.

În București am dat peste Ion Cojar care mi-a fost profesor. A fost fantastic. La primul lui curs m-am speriat teribil de cât de puțin știam. Intrasem al doilea și eram foarte arogant. Ion Cojar a intrat în mine cu tot ce avea mai bun, m-a terminat și am vrut să mă las de facultate. La un exercițiu, în fața colegilor, psihologic vorbind, m-a dezbrăcat în pielea goală. Și era mai bine dacă mă dezbrăca fizic.

Mai e important să întâlnești profesori care să te modeleze?

Eu am avut și noroc. La Iași l-am întâlnit pe Emil Coșeru de la care am învățat să fiu serios și punctual. Îmi aduc aminte că o dată trebuia să ne vedem la el acasă și am întârziat zece minute. Mi-a vorbit cinci minute, nu m-a certat, dar îmi venea să intru în pământ. Apoi, când veneam la pregătire acasă la el, ajungeam cu un sfert de oră mai devreme, iar când se făcea fix băteam la ușă. M-a învățat un soi de seriozitate pe care trebuie să o aibă artiștii și actorii mai ales. E un tip de disciplină aparte, nu seamănă cu cea a unui sportiv, de pildă. Iar în București am dat peste Ion Cojar care mi-a fost profesor. A fost fantastic. La primul lui curs m-am speriat teribil de cât de puțin știam. Intrasem al doilea și eram foarte arogant. Ion Cojar a intrat în mine cu tot ce avea mai bun, m-a terminat și am vrut să mă las de facultate. La un exercițiu, în fața colegilor, psihologic vorbind, m-a dezbrăcat în pielea goală. Și era mai bine dacă mă dezbrăca fizic. Dar m-a așteptat după și mi-a zis „ai grijă că tu ești un băiat foarte talentat și foarte bun și trebuie să facem lucrul ăsta așa. Ai încredere și răbdare, pentru că o să fie bine.” Tot timpul încerca să te și liniștească. Avea plăcerea să lucreze mult cu mine și asta m-a clădit. Tot în școală, și tot de la Cojar am învățat că orice experiență grea pe care ai avut-o în viață, în momentul în care treci peste ea, e aur în actorie.

Identifica potențialul în studenți și avea grijă de ei?

Ion Cojar știa să identifice foarte bine mecanismele tale de apărare, care te opresc din a fi creativ. Mecanism de apărare înseamnă să te duci într-o zonă, să nu vrei să te deschizi foarte mult, să fii vulnerabil, să dai drumul problemelor pe care le ai. În școală e important să fii dispus să înveți pe pielea ta să fii penibil, să lucrezi cu slăbiciunile și complexele tale. Abia în semestrul doi din anul întâi am înțeles cu ce se mănâncă meseria asta.

Și cu ce se mănâncă?

E un mecanism specific de gândire care implică diferite psihologii. Personajele sunt oameni. Sigur că ele apar într-un mod criptic și tu trebuie să identifici cum gândesc, cum trăiesc, ce fel de oameni sunt. Apoi, să începi să devii altul. La teatru îmi place foarte mult senzația de viu pe care o ai când te privesc niște oameni și timp de două ore nu ai pauză. Există oamenii vii care au reacții la ce faci, care înțeleg sau nu înțeleg, dar sunt acolo cu tine. E frumos.

Ce așteptări ai de la un regizor?

Să știe ce vrea să facă. Mie îmi place foarte mult să discut cu regizorii și mi se întâmplă să-i obosesc uneori. Vreau să înțeleg ce se întâmplă cu personajul, de ce face asta. În sensul ăsta cer de la un regizor să stea să discute, să-mi explice. Nu-i cer să știe răspunsurile, că pot să am și eu idei, dar vreau ca măcar să aibă răbdarea de a dezbate cu mine.

Și se lucrează așa la un spectacol?

Nu toți fac asta, dar cei cu care lucrez procedează așa. Chiar și când am jucat în „Recviem”, la un moment dat, tot am prins un moment și l-am tras de mânecă pe Alexandru Dabija și am rămas să discutăm. Știu să cer chestia asta și cred că ar trebui s-o facă oricine, dacă există lucruri pe care nu le înțelegi.

Te fascinează faptul că teatrul e despre oameni?

Cred că teatrul nici nu ne-ar emoționa altfel. Cojar parcă spunea că toate personajele pe care le jucăm sunt deja în noi, sunt niște alterități ale noastre. Noi știm totul, trebuie doar să ne reamintim, asta e o chestie mai filosofică. Poate pare abstract, dar când crezi asta ai mai multă încredere să te apropii și să lucrezi, să te arunci. Personajul e al tău, pentru că un alt actor îl face altfel. E altul. De asta nu cred în competiție între actori. Dacă doi actori s-ar apuca să facă același personaj nu poți să zici că unul e mai bun. Poți să zici că unul îți place mai mult, pentru că sunt doi oameni diferiți și oricum e ceva subiectiv.

Nu crezi în premii?

Sincer, nu.

Nu m-aș considera un mare actor pentru că am luat un premiu. Cred că ești un actor atât de bun, pe cât a fost ultimul tău rol. Sau atât de prost. Nu cred în mari actori. Cred în actori muncitori, care continuă să se mențină la un anumit nivel pe piață. Și în actori care au experiență. Oricine poate să facă un rol prost, oricât de mare ar fi.

Nu te-ar flata să câștigi un premiu?

M-ar bucura. Te bucură și recunoașterea publicului, bineînțeles. Dar nu m-aș considera un mare actor pentru că am luat un premiu. Cred că ești un actor atât de bun, pe cât a fost ultimul tău rol. Sau atât de prost. Nu cred în mari actori. Cred în actori muncitori, care continuă să se mențină la un anumit nivel pe piață. Și în actori care au experiență. Oricine poate să facă un rol prost, oricât de mare ar fi. Pentru că nu ține doar de tine, ci și de regizor, de scenografie, de costume, de un întreg ansamblu. Și regizorul poate să vrea să facă un spectacol minunat, dar să greșească distribuția. Un spectacol reușit e tot timpul pe o linie subțire și stă sub pericolul eșecului. Oricând poate să iasă prost.

Aștepți vreun rol anume?

Nu, mă gândesc doar la personaje din romane pe care mi-ar plăcea să le fac la un moment dat. Îmi place să fiu surprins; să vină un regizor și să-mi spună că și-ar dori să joc un anumit personaj. Dar mi-ar fi plăcut să joc într-un film cu mafioți de Martin Scorsese.

Ești un actor selectiv sau accepți orice rol?

Încă de când am terminat școala am fost foarte selectiv. Alegerea se face în doi pași: mai întâi citesc textul și, dacă am rezerve, oricum mă văd cu regizorul. Discut sincer și îl întreb ce vrea să facă cu textul, cu personajul meu, iar la final zic da sau nu.

Acum ce-ți place să citești cel mai mult?

Dostoievski. Cu el m-am apucat de citit și în fiecare an citesc ceva de Dostoievski. Acum, când o să plec din nou, o să mă reapuc de „Demonii”. Îmi plac foarte mult rușii. Citesc și literatură contemporană românească. Îmi iau cărți din toate părțile. Iar pasiunea pentru cinematografie… am crescut cu Bergman, Tarkovski, Kusturica, Kieslovski. Am văzut cu Cristi [Iftime] toate filmele; ce-a avut și el la admitere, apoi ce-a studiat în facultate. În fiecare an caut filmele selecționate la festivalul de la Cannes și mă uit la ele. Îmi place orice fel de film, numai să fie bine făcut. Și cinematografia noastră îmi place, sunt regizori de film români pe care îi admir foarte tare – Cornel Porumboiu, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude… Mi se pare normal să urmăresc filmele românești, face parte din meseria mea.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.