Sâmbătă, 27 octombrie, în cadrul ediției din 2018 a Festivalului Național de Teatru, la HUB FNT, Sala Cinetic, a avut loc un eveniment dedicat creației regizorului Lucian Pintilie, stins din viață anul acesta. Moderat de Marina Constantinescu, directoarea festivalului, omagiul adus cunoscutului creator a făcut parte dintr-o serie mai amplă de manifestări dedicate acestuia în FNT, printre care proiecții cu înregistrări ale spectacolelor sale din Franța, rar văzute în România. În fața unui public numeros, așadar, au vorbit despre Lucian Pintilie și destinul lui artistic invitați precum Sanda Manu, regizor și cunoscut pedagog, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, artiști cu care regizorul a colaborat adesea la creații importante, actrița Dorina Chiriac, regizorul de film Corneliu Porumboiu, cunoscutul om de teatru George Banu, Serge Peyrat, asistentul de regie al lui Lucian Pintilie în Franța, și scriitoarea Gabriela Adameșteanu. Clipe evocatoare care ne-au întors în timp, în parcursul tulburat al unui creator de forță, rememorat de el însuși în volumul „Bricabrac”, publicat în 2017 în Colecția Yorick a Editurii Nemira. O incursiune personală în lumea regizorului a făcut și Marie-France Ionesco, fiica celebrului dramaturg Eugène Ionesco, pornind de la descoperirea, cândva, a unei montări de referință cu „Livada de vișini”. Spectatorii prezenți la eveniment au ascultat-o și pe cunoscuta actriță Kristin Scott Thomas vorbind cu admirație și afecțiune, într-o scurtă înregistrare video, despre puterea lui Lucian Pintilie și despre „cel mai bun rol” al ei: Theresa Dumitriu din „O vară de neuitat” (1994). Înainte de a reda cuvintele invitaților, pentru care Lucian Pintilie rămâne un reper incontestabil, amintim doar că acest necesar gest de rememorare a inclus și prezentarea albumului „De ce trag clopotele, Mitică?”, realizat de Doina Levintza, în care scenografa, prezentă la eveniment, a strâns mărturii despre celebrul film omonim regizat cândva de creatorul comemorat.
Sanda Manu: „El era electric, el țâșnea”
„N-am avut în viața mea atâtea emoții, care mi se potolesc însă pentru că văd aici prieteni care l-au cunoscut. Eu l-am cunoscut când avea optsprezece ani și el tot atât. Eram studenți. El era subțire, blond, cu niște ochi albaștri-albaștri. Toți eram tineri și vii, dar el era îngrozitor de viu, el era electric, el țâșnea. A țâșnit din prima secundă în care am intrat cu toții într-o sală din facultatea de teatru, exact cum suntem noi aici. Acum, dacă mă întreabă cineva, eu spun întotdeauna că sunt eleva unui domn care a fost un profesor extrem de inteligent, dar un artist atât de inteligent, încât să-și dea seama că are în față un fenomen, pe Lucian Pintilie. Deci răspund „Sunt din clasa Loghin și am fost colegă cu Lucian Pintilie”. El era peste tot, întreba tot felul de ciudățenii… Era foarte iubit, într-o clasă mare, de 40 de studenți, dintre care doar 9 au terminat anul II și au făcut carieră până la sfârșitul vieții. Erau colegi cu noi Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Vali Preoteasa, Mihai Dimiu etc.
Pintilie ne-a impresionat diferit pe toți. Când lucra el, era liniște în sală, iar lucrul cu el era extraordinar. Era o școală bună, cu teatru important din Rusia, din care se importaseră mijloace bune. Lucram în clasă noi între noi. Lucrurile se petreceau pentru că avem un profesor cultivat, aveam talent și intrasem la această școală. Pintilie avea întotdeauna un milion de întrebări de pus și, în funcție de ce i se răspundea, avea trei replici. Atunci nu știam cum e. E important să vă spun că era un bun sportiv, era un sprinteur agil și un actor formidabil în orice fel de rol. Am avut bucuria că lucrez în regia lui în anul I.
La un moment dat se lucra pentru un examen o scenă: un băiat, o fată, un conflict, un pahar spart. Veneau regizorii și profesorii, iar studentul prezenta. La sfârșit te întreba dacă îți place cum au făcut. Iar el a răspuns, la acest examen, că nu. S-a reluat. „Așa e mai bine?” l-au întrebat după aceea. „Nu”. S-a reluat iar, l-au întrebat iar, el a zis tot că nu. Atunci, cineva din comisie a spus: „Fă și a treia oară!” El a făcut și a treia oară, a patra nu s-a putut pentru că i s-a atras atenția că actrița, colega care juca, e plină de sânge pe genunchi pentru că spărgea un pahar în timpul scenei și cioburile nu se adunau la sfârșit… Iar fata care a jucat a răspuns: „Dar nici n-am simțit!” Așa se lucra cu Lucian Pintilie…
Serge Peyrat: „Am învățat enorm de la el și am devenit conștient că există o realitate teatrală superioară”
„Am lucrat cu Lucian Pintilie toată perioada cât a stat el la Théâtre de la Ville, la Paris. Am colaborat la toate spectacolele lui, de la Pescărușul lui Cehov până la Dansul morții de Strindberg, ultimul lui spectacol de acolo. De două ori s-a întâmplat să termin eu două dintre spectacole, la rugămintea lui. Era de o asemenea exigență, era un spirit atât de înalt, atât de preocupat de calitate, că din cauza propriei exigențe a trebuit să abandoneze două spectacole, în cariera lui franceză, înainte să încheie lucrul la ele – Biedermann și incendiatorii de Max Frisch și Flautul fermecat de W.A. Mozart. El a trasat drumul pentru ele, însă el le-a desenat și, datorită sfaturilor lui, am putut eu să continui. Când îți pui pantofii unui geniu, devii tu însuți aproape un geniu. I-am văzut de foarte aproape spiritul, l-am văzut reflectând, lucrând cu actorii așa cum n-a mai văzut niciodată un regizor lucrând cu actorii, mai ales la Rața sălbatică de H. Ibsen. Era de o extremă exigență cu ei și s-a întâmplat să-i facă să se depășească pe ei înșiși și să se uimească pe ei înșiși, ajungând la rezultatul spre care el i-a dirijat. Îl cred pe Victor Rebengiuc când spune că Pintilie l-ar fi putut convinge să joace și Julieta, fiindcă ar fi posibil.
Am făcut luminile la câteva spectacolele, la cele mai multe am fost asistent de regie, într-unul mi-a dat și un rol foarte mic. Comunicam cu el fără să fie nevoie de cuvinte, comunicam într-un fel excepțional. Șederea lui la Paris a însemnat o transformare a viziunii mele despre teatru. Am învățat enorm de la el și am devenit conștient că există o realitate teatrală superioară, pe care însă după el nu aveam s-o mai întâlnesc niciodată. Sunt foarte mândru că am colaborat la primul lui spectacol de operă, Flautul fermecat, de la festivalul din Aix-en-Provence. Am descoperit relația lui excepțională cu muzica, de o sensibilitate pe care aveam s-o redescopăr. A fost prima lui experiență într-un mare teatru liric. A fost un spectacol formidabil. Urma lui va rămâne, dar nu și esența acestui spectacol.”
Victor Rebengiuc: „Lucian Pintilie a fost și a rămas un geniu”
„Și eu cred că Lucian Pintilie a fost și a rămas un geniu. Mintea nu l-a părăsit niciodată, ea era perfectă, era acidă, până în ultimul moment. Pe el l-a părăsit doar trupul. Respecta enorm actorii și știa să scoată de la ei lucruri pe care ei nu aveau habar că le pot face.
A fost un martir. Exilul, interdicția de a mai lucra în țara lui, pe care a primit-o el, este una dintre cele mai crunte pedepse care i se pot da unui artist. Dar bine că a apucat să părăsească țara. Sunt născut în același an cu el. El este un om care a suferit foarte mult: spectacole interzise, filme interzise, întotdeauna obiecții de la comisiile de vizionare ideologice de la noi etc. El n-a acceptat niciodată niciun fel de propunere să se taie ceva. A fost omul care n-a făcut niciun fel de compromis niciodată. După Revizorul, care fusese interzis, stătea chircit pe jos, pe trotuar, sprijinit de zidul teatrului, și nimeni nu-i dădea nicio atenție. Era un proscris deja. În străinătate, e clar, a fost mult mai apreciat decât în România. Am fost la MoMa, la New York, la o retrospectivă dedicată întregii lui opere, unde a fost primit extraordinar. În vremea poveștii cu Revizorul, circula zvonul că teatrul va fi desființat, că actorii vor fi împrăștiați la diferitele teatre din București, că Liviu Ciulei va fi scos de la direcție și că Teatrul „L.S. Bulandra” n-o să mai existe. Urma o ședință cu conducerea ministerului și a primăriei, în care să se explice. În ajunul ședinței care urma să se desfășoare la Muzeul Orașului București, Palatul Suțu, s-a răspândit printre noi, actorii care aveau să vină la ședință, că, dacă ne facem autocritica, lucrurile o să rămână așa, iar Ciulei o să conducă mai departe. Așa a început ședința, ne-am făcut cu toții autocritica, pe ideea că nu am fost atenți. Doar un muncitor de la Pictură Decoruri, care nu știa de planul nostru, înnebunit după teatru, care stătea seară de seară la arlechin și urmărea reprezentațiile, s-a ridicat și a spus: „Sunteți o rușine! Ați interzis cel mai mare spectacol care a existat vreodată în România!” Oficialitățile de la masă nu înțelegeau ce se întâmplă, se uitau nedumeriți… La sfârșitul ședinței, după ce în pauze ne-au încurajat, Ion Brad a scos din buzunar o hârtie bătută la mașină cu măsurile care se iau în urma acestei ședințe: demiterea lui Liviu Ciulei, înlocuirea lui Toma Caragiu, secretar de partid, interdicție în teatru pentru Lucian Pintilie, căruia nu i-ar mai fi dat să lucreze nici măcar Scufița Roșie. Lui Pintilie îi datorăm acest exemplu de verticalitate, pe lângă geniul lui de regizor și de actor. Avem ce învăța de la el și din punct de vedere al atitudinii civice și al respectului față de profesia noastră și față de condiția noastră de oameni și de cetățeni.”
Mariana Mihuț: „Ai să regreți starea de levitație în care te-am dus!”
„Era atât de talentat, atât de uriaș, încât n-am cum să descriu eu asta în cuvinte. Aș vrea să vă povestesc două lucruri care s-au întâmplat în vremea filmărilor de la De ce trag clopotele, Mitică?. Țin minte că aveam filmare de regim (pe lumina de la apus și la răsărit) și așteptam lumina aceea, veneam de la filmare, nu știu ce nu se găsea din costume sau decor. Microbuzul îl lăsa pe Lucian la Piața Kogălniceanu, după care ne lăsa pe noi acasă. Când s-a dat jos, Lucian a zis tare de tot cuiva de la producție: „Fir-ar al dracului de regim!”. Toți cei care l-au auzit de afară s-au întors cu foarte multă speranță în ochi spre microbuz.
Țin minte că la un moment dat se filma într-o cupă, într-un fel de macara, deasupra prăpastiei de la locul de filmare, de unde se vedea frizeria lui Nae. În spatele meu era operatorul, iar eu eram amorsă (mi se vedeau numai gâtul și un umăr) și așteptam lumina de regim ca să se filmeze spatele meu și frizeria. Eram acolo de vreo oră și jumătate, fără apă, fără toaletă. Așteptam, așteptam, așteptam. Lucian se plimba pe jos, pe sub macara, și după o oră și jumătate îmi spune: „Ai să regreți starea de levitație în care te-am adus!”
Dorina Chiriac: „Lucian Pintilie a fost și e încă un om-școală”
„M-am hotărât să mă fac actriță abia după anul II la actorie, la UNATC, cu doamna profesor Sanda Manu. Am început să cred că sunt actriță abia după ce am lucrat cu Lucian Pintilie. Mi-e greu să vorbesc despre el nu din cauza emoțiilor, ci pentru că e foarte greu să extrag ceva din amintirile mele cu el. Toate sunt spectaculoase. Pentru mine, Lucian Pintilie a fost și e încă un om-școală, cum avem toți, cum sunt pentru mine în continuare Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Sanda Manu, oameni la care mă raportez, cărora le cer binecuvântarea pentru ce fac, nu în actorie. Ca și la Lucian Pintilie, nu e vorba despre artiști talentați, ci despre oameni cu un uriaș talent la viață. El a fost un asemenea talent.
Apropo de felul în care lucra cu actorul, povestesc ceva de când lucram la Terminus Paradis. Foarte mulți știu că secvențe foarte grele le filma secvența și cadru. Erau foarte lungi, în ziua de filmare se repeta ca la teatru, numai că, nedispunând de timpul de la teatru, trebuia să fii foarte eficient și aici școala Sanda Manu m-a ajutat enorm. Eu aveam o secvență în care, după ce am petrecut noaptea cu un străin, de dimineață încep să trebăluiesc prin casa lui, în loc să plec și în loc ca el să mă dea afară. Indicația lui fusese să mă gândesc tot timpul la dacă și când o să mă dea afară (…) Băgam mâna într-un borcan cu varză și el îmi zicea să păstrez pentru sarmale, că vine fratele din America. Și Pintilie îmi zice: „În momentul acela pentru tine e clar că o să te păstreze și îți dau lacrimile”. Îmi dădeau lacrimile și găseam un binoclu, întrebam pentru ce e, el răspundea că pentru când se duce la operă, el fiind un golan. Numai că eu eram la starea anterioară, emoționată, și râdeam într-un anume fel. Pintilie îmi cerea să rup complet starea și să râd cu toți dinții, după care să revin la stare de emoție anterioară. Aveam acțiuni fizice multe, curățam cartofi etc. Am repetat secvența de extrem de multe ori, dar nu reușeam deloc să revin la o stare de dinainte. Am încercat să filmăm până la ora două. În mod normal, filmările se terminau zilnic pe la șapte-opt. La ora două, pentru prima oară, Pintilie a zis „Stop! Toată lumea acasă!” În momentul acela am simțit că-mi cade planeta în cap, pentru că din pricina mea trimitea toată echipa acasă, fără să se enerveze, fără să țipe. Eu purtam toată vina. (…) M-am dus acasă, m-am culcat, fiindcă eram foarte obosită. Am adormit la șase după-amiaza și m-a trezit la cinci dimineața, când trebuia să vină mașina să mă ia la filmare. La cinci și jumătate m-a sunat Lucian Pintilie, care mi-a spus: „Draga mea, uite, m-am gândit. Un actor, când îi dai o direcție, se duce pe ea, căutându-și justificări. Ce-am făcut eu însă a fost să-ți dau o direcție greșită. Iată care e direcția!” Și-a cerut iertare, a mutat niște acțiuni pentru ca eu să nu întrerup o stare, că n-ar fi fost logic și firesc s-o reiau. Ne-am dus și am filmat dintr-o singură dublă. Ce vreau să zic este că acest regizor s-a dus acasă și a jucat tot ce am jucat eu, a trecut prin tot ce am trecut eu ca să vadă în ce loc trebuie să repare. Făcea asta întotdeauna.”
Corneliu Porumboiu: „A avut o influență foarte mare asupra generației mele”
„Eu cred că noi, toți cei din noul val românesc, am ieșit cu toții din filmul Reconstituirea. A avut o influență foarte mare asupra generației mele și de-aici încolo va fi foarte important să avem grijă de filmele Domniei Sale, să facem în așa fel încât să fie văzute și revăzute. Eu am avut șansa să discut cu el despre proiectele mele, să învăț foarte multe de la el, dar acum, nu știu de ce, mă gândesc că va trebui să fiu foarte atent cu moștenirea de la el, mai ales într-o cultură ca a noastră, care uită repede și nu apreciază cum trebuie.
George Banu: „Poate că nu i-a acordat suficientă atenție vocației sale literare”
„Ca și pentru Marie-France Ionescu, și pentru minte Livada de vișini montată de Lucian Pintilie a fost un mare spectacol pentru gândirea lui despre Cehov. Pintilie a fost primul care a făcut asocierea dintre Cehov și Beckett. A și scris că monologul lui Liubov Andreevna din actul II, spus în spectacolul lui în celebrul lan de grâu, era ca monologul lui Winnie din O, ce zile frumoase! de Samuel Beckett, referință însă extrem de subtilă. Foarte trist este că există doar câteva imagini din cel mai frumos spectacol cu Pescărușul pe care el l-a pregătit ani, prezentat la Théâtre de la Ville, care pentru mine rămâne capodopera scenică a lui Pintilie în Franța, unde el a privit opera lui Cehov din perspectiva memoriei, proustiană. În Pescărușul lui din anii 1970 s-a întâlnit tradiția teatrului românesc cu deschiderea nemaipomenită pe care i-a oferit-o scena franceză. (…) Țin minte că aici, la București, Lucian Pintilie a spus într-un context pe care nu mi-l amintesc că pentru a te înălța spre spirit trebuie să traversezi materia, concretul, iar după această probă poți înălța privirea sper cer. Mie mi se pare o declarație de viață. Contra tuturor convertiților din ultima clipă, el propunea să traversăm materia pentru a ne înălța spre valori de care aveam nevoie, valori puse însă la încercare.
Dincolo de colegii de generație, despre care s-a vorbit, am admirat o actriță, pe Clody Bertola, care a reprezentat în universul mintal al lui Lucian partea angelică, partea superioară, spre care s-a ridicat, luptându-se cu vicisitudinile vieții, ale realului, ale mizeriei.
Ultima amintire este într-adevăr dureroasă: penultima repetiție cu Revizorul, unde Lucian dădea indicații foarte concrete. Apoi am plecat la Belgrad, unde, fiind în biroul directorului festivalului, a intrat un domn foarte șic și mi-a spus: „Domnul Banu, am o veste. Revizorul a fost interzis”. Domnul respectiv era Aurel Baranga.
Iată amintiri ca niște straturi subterane, secrete, biografice, ale întâlnirilor cu un mare artist. Lucian Pintilie a fost un mare regizor de teatru și film, dar poate că nu i-a acordat suficientă atenție vocației sale literare. Radu Penciulescu mi-a spus: „Dintre noi toți, Lucian scrie cel mai bine”. Într-un articol din Luceafărul, pe care l-a scris de mult, o descria așa pe Sonia: „Urâțenia Soniei e de notorietate publică”. E o definiție extraordinară și pentru un om de teatru, și pentru un cineast, dar mai ales pentru un scriitor. Mi-a dat când a venit în Franța un scenariu scris de el după Duelul lui Cehov. Eram pe o plajă și am avut senzația că are un talent literar extraordinar și mă gândesc că ar fi o idee să se publice scenariile scrise el, cele devenite film și cele nerealizate.”
Print