În cadrul ediției din 2017 a Festivalului Național de Teatru a avut loc lansarea volumului „Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic” de Lucian Pintilie, publicat în Colecția Yorick a Editurii Nemira. În prezența autorului, au vorbit despre volumul celebrului regizor român Marina Constantinescu, director artistic a FNT, actorul Ion Caramitru, președinte UNITER și manager TNB, și actorul Victor Rebengiuc.
Pentru cei care nu cunosc spectacolele de teatru ale lui Lucian Pintilie, pentru cei care i-au urmărit filmele, mai aproape de momentul apariției lor sau peste ani, când ele se așezau într-o operă spectaculoasă și curajoasă și într-o cultură care își revenea încet după coșmarul totalitar, repunerea în circulație a acestui „Bricabrac” reprezintă un gest normal, cu atât mai mult într-un mileniu în care valorile se reașază în permanență. Dimensiunea memorialistică a volumului și latura lui de frescă socială a deceniilor opresive dintr-o Românie în care nu era loc pentru niciun fel de libertate au fost puse în lumină pe de o parte din perspectiva experienței directe a creatorilor care au colaborat cu Lucian Pintilie, participanți sau martori la creațiile sale și, pe de altă parte, din perspectiva omului de teatru care nu i-a cunoscut decât mediat opera teatrală.
S-au evocat episoade din tulburata carieră a artistului, s-au conturat portrete, s-au amintit secvențe importante de viață, s-a conturat o epocă în care Lucian Pintilie a reușit să fie învingător. Pentru a-l descoperi, filmele trebuie văzute și revăzute și arhivele, descoperite. Una dintre ele, cuprinsă într-o lungă confesiune, se află în „Bricabrac”. Văzut prin ochii invitaților care au vorbit la lansare, volumul invită la o lectură deschisă, atentă, reflexivă, o lectură care poate descoperi o lume remarcabilă și o poate reinterpreta. „Toate dimensiunile, valențele, frământările și neliniștile creatorului sunt extraordinar de bine puse în pagină. E un stil febril, acut, de multe ori dramatic, cu un umor foarte special, cu acute verbale în care sunt surprinse momente istorice, nu numai ale facerii unui spectacol, ci și un moment care ține de un context istoric, teatral etc. Sunt aici imagini emoționante, pentru că mulți dintre noi nu am văzut spectacolele mari pe care Lucian Pintilie le-a făcut până a fost obligat să părăsească România”, spunea Marina Constantinescu, subliniind caracterul unic al volumului și valoarea lui documentară la începutul discuției, care avea să se încheie cu o replică rostită de creatorul însuși, teribil de emoționat, în fața unei săli pline de oameni tineri. „Să nu murim proști!” a spus Lucian Pintilie, amintind de celebrul final din filmul „De ce trag clopotele, Mitică?”. Și sala a izbucnit în aplauze.
Din observații, amitiri și gânduri, dialogul purtat în jurul cărții și în prezența autorului a cuprins mai multe piste, din care am ales câteva, cu gândul mai ales spre creatorii pentru care epoca lui Lucian Pintilie este doar un trecut încheiat.
Marina Constantinescu: „O asumare totală a fiecărei zile și a fiecărei nopți”
„«Toate amintirile strigă după mine să nu le uit», scrie aici. De fapt, această carte are un fel de muzicalitate, pentru că în toate descrierile, în toate micile intense amintiri și inventare, toate amintirile se strigă și pare că Lucian Pintilie nu a uitat absolut nimic. Cartea începe fabulos, cu el la un festival de film, văzând două colege pe plajă. Era foarte cald, iar el stătea gol într-o cameră și deja era frământat de „Revizorul”. Ghemuit, frământat, atunci începe pregătirea „Revizorului”, scenă cu scenă. Cartea mi se pare foarte valoroasă și prin felul în care el ridică complet cortina și îl poți intui și simți în modul cel mai concret pe Lucian Pintilie, cu verbul lui plin de imagini, cu o imaginație atât de liberă, cu eul lui puternic, demn, foarte vertical. Nu, spune el la un moment dat, nu este adevărat că aș fi suferit enorm după povestea cu „Revizorul”! Hohotul meu interior a fost foarte mare! E bine să vă schimbați comportamentul, îi zic la un moment dat cei de la partid, și atunci o să vedem dacă se mai poate face ceva. Și vine și răspunsul, tipic lui: „Păi, cum să mi-l schimb, când abia mi l-am format?” Nicio mărturisire a lui nu e dramatică, deși a avut un destin de creator extrem de încercat. Nicio secundă nu alunecă nici în sentimentalism, nici în dramatism. La el e o asumare totală a fiecărei zile și a fiecărei nopți, a fiecărui spectacol, a fiecărei scene, a fiecărei întâlniri. Cred că avem în continuare de învățat zi de zi, pur și simplu, ce înseamnă să fii tu însuți, să ai genialitate fără fărâmă de compromis, cea mai mare ispită. Și probabil că un artist este tentat să nu reziste acestei ispite pentru că vrea să-i apară o carte, un spectacol, un tablou. Am citit și am recitit această carte de nu știu câte ori. Sunt momente în care te sufoci și o lași pentru că nu mai poți să respiri. De exemplu: paginile din caietul de regie de la „Livada de vișini”, relațiile dintre personaje, micile detalii, regândirea fiecărui cuvânt de la Cehov, felul cum își urmărește actorii. O carte neliniștitoare, o carte despre un artist mare, solitar, care încă merge la teatru, discută și e mai atent decât nu știu câți dintre noi.”
Victor Rebengiuc: „Revizorul” și regizorul, interziși în România
„În Scânteia a apărut un comunicat al partidului, în care se spunea că, la sesizarea mai multor cetățeni, spectacolul „Revizorul”, care avusese trei reprezentații, este interzis, regizorul trebuie să-și caute o altă meserie. Nici dacă ar fi fost solicitat pentru „Scufița Roșie” nu i-ar mai fi a voie să lucreze, pentru din roșul Scufiței ar fi făcut ceva care n-ar fi fost pe placul regimului! Exista această temere. Lucian Pintilie a fost silit să lucreze în străinătate și a lucrat foarte mult. Se vorbea la un moment dat la Europa liberă că avem un mare artist care a făcut filme bune, dar nu lucrează în România, deși ar trebui. Ce nu se spunea era că el lucra la Paris, dar, după ce termina spectacolul, venea acasă. Traian Ștefănescu de la Cinematografie a aflat, l-a invitat la o discuție și l-a întrebat dacă a depus vreun scenariu care să intre în evaluare și să fie aprobat. Și el i-a spus: „Am depus vreo douăzeci”… Până la urmă, au ales un Caragiale, după „D’ale carnavalului”, gândindu-se că e o piesă ușoară, o comedioară… Ei bine, domnul Pintilie a făcut un film după ea, precum și după schița „1 aprilie”, iar filmul a fost interzis, nu știu dacă din cauza oficialităților sau la sugestia unor colegi.
Ion Caramitru: Ce a fost Lucian Pintilie în perioada comunistă n-a fost nimeni
„La un moment dat, s-a făcut o cercetare despre cazul „Revizorul”. Pe mine nu m-au cercetat, deși aveam ceva de spus. Întâmplarea face că sunt poate cel mai frustrat actor român pentru că n-am jucat în niciun spectacol și în niciun film în regia lui Lucian Pintilie. De câte ori i-am spus asta, prietenește, el mi-a răspuns: „Dragă, dar cine te-a distribuit pe tine în film?”, ceea ce e adevărat. Probele de film pentru actori la o producție la care Lucian Pintilie a fost regizor secund, „Comoara din Vadul Vechi” al lui Victor Iliu, au fost făcute de el și el m-a distribuit, acela fiind debutul meu în film.
Întâmplare facă însă, că, nefiind distribuit în „Revizorul”, unde probabil că ar fi trebuit să fiu, din câte țin minte, dar nu s-a întâmplat pentru că la sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra Radu Penciulescu lucra „Vicarul”, unde eu jucam un rol important, am putut să stau în sală la fiecare dintre cele trei reprezentații cu „Revizorul”, în picioare, lângă stâlpul al doilea. Am asistat astfel la spectacolul din sală mai mult decât la cel de pe scenă, pe care-l urmărisem și la repetiții. Erau acolo tovarăși importanți din partid, printre care Gheorghe Pană, primarul capitalei, soția lui Maurer și alte figuri impozante, însoțiți de câte o personalitate din teatrul românesc. Țin minte că în rândul 3 sau 4, mai în față cu vreo două rânduri de locul în care stăteam eu, era Gheorghe Pană, mare în partid la ora aceea, căruia i se șoptea la ureche, de fapt, i se traducea la ureche.
Iar comunicatul din Scânteia prin care se interzicea „Revizorul” a părut ca o hotărâre a consiliului de miniștri. Motivația politică a fost că spectacolul era un atac la prietenia cu Uniunea Sovietică. Or, nu era adevărat. Spectacolul lui Pintilie nu jignea Uniunea Sovietică, ci realitatea comunistă din România. Pentru cei care n-au văzut spectacolul, vă spun unde a avut Pintilie geniul lui: într-o societate închisă complet, etanș, cum era societatea comunistă, ideea, coruptă până în măduva oaselor, că vine cineva care să controleze într-un fel ce se întâmplă în societate părea de neconceput. De aici a plecat toată regia lui. Pentru primar, pentru edilii corupți, ideea că cineva ar veni să-i controleze să vadă cât de cinstiți au fost nu putea semăna decât cu ceva metafizic și personajul lui Hlestakov era văzut, din unghiul lor, ca un diavol. De-asta servitorul lui era supradimensionat: cățărat pe catalige, avea 2,5 metri înălțime și colecta șpaga cu niște mâine de monstru, fără să scoată un cuvânt. Intuiția lui a funcționat perfect: în actul II din piesa lui Gogol aflăm cine e Hlestakov, în scenele de la han, iar Lucian Pintilie a scos tot actul II și a păstrat convenția în întregul spectacol, care era absolut uluitor din punct vedere estetic și cu trimitere, fără să se facă aluzii care-ți băgau degetele în ochi. Tot sistemul nostru era deconspirat de sus până jos. Poate cel mai semnificativ moment era când, după ce primarul și primăreasa au convingerea că l-au corupt pe Hlestakov, că-i dau fata de nevastă, că l-au câștigat și prin el câștigă tot sistemul, intră de mână pe o pasarelă de fier, sus, și coboară scara de metal care făcea zgomot, spunând o replică din piesă: „Urcăm, urcăm, urcăm.” Dar ei coborau, coborau, coborau… Este o scenă de neuitat, care arată cât de sublim era prefigurată această analiză la sânge.
Ce a fost Lucian Pintilie în perioada comunistă n-a fost nimeni. Curajul lui, nebunia lui, în sensul bun al cuvântului, a speriat pe toată lumea. Nu i-au dat drumul la „Revizorul” de spaimă: dacă i-ar fi dat drumul, ce ar fi urmat după „Revizorul”? La un moment dat, Liviu Ciulei, directorul Teatrului Bulandra, a primit o scrisoare de la partid care îl obliga, ca director de instituție, să facă modificările cerute de partid inițial, pe care Lucian Pintilie le-a refuzat categoric. Bietul Liviu Ciulei era între ciocan și nicovală. La a doua presiune de la partid, părea însă dispus să facă respectivele schimbări. Atunci, Pintilie i-a spus: „Liviu, dacă tu faci fără mine așa ceva, eu îmi dau foc în fața teatrului. Tu înțelegi ce spun?” Ei bine, ar fi făcut-o. Sunt convins că, la tensiunile la care se ajunsese atunci, ar fi făcut-o. Iar Liviu Ciulei nu a făcut aceste schimbări, ceea ce mai târziu i-a costat direcția teatrului pe el și pe Toma Caragiu.”
Victor Rebengiuc: „Lucian Pintilie n-a făcut niciodată niciun compromis”
„Era o situație formidabilă. A fost atunci o tensiune îngrozitoare, nu se știa ce se întâmplă. Umblau zvonuri că teatrul va fi desființat, că actorii vor fi împrăștiați la celelalte teatre, că Liviu Ciulei și secretarul de partid, Toma Caragiu, vor fi destituiți. Era o nebunie întreagă. Până la urmă, s-a ajuns la următoarea situație: dacă ne facem cu toții autocritica și luăm cuvântul în ședință, lucrurile se vor aranja și nu va fi nicio schimbare. Toată lumea a luat cunoștință, toată ședința am mers pe ideea „cum se poate să fi greșit noi, nu ne-am dat seama, n-o să mai facem…” Asta, până când s-a ridicat să vorbească singurul om care nu aflase de planul nostru, un băiat de la Pictură-Decoruri. Așa că el a spus: „O să vă fie rușine peste ani de zile că ați distrus teatrul românesc!” Toți se uitau la el, nu știa nimeni cine este acest băiat care stă seară de seară la arlechin și se uită la spectacolele pe care le iubește, un băiat care trăia teatrul și în care teatrul trăia. Până la urmă, oficialii au scos hârtia dactilografiată și am aflat: directorul se suspendă, se va face urgent o ședință cu tot partidul ca să-i ia lui Toma Caragiul funcția de secretar de partid, lumea nu voia să voteze să-l schimbe, Toma se ruga de ei să voteze etc. Lucian Pintilie n-a făcut niciodată niciun compromis. N-a admis niciodată nici un compromis, ci a preferat să i se închidă opera.”
Ion Caramitru: „Ne aflăm în fața unui geniu!”
„Imediat după Revoluție, a fost să fie ca trei luni și jumătate să am dreptul la un telefon cu care să vorbesc în toată lumea și să fac ce cred de cuviință. Cu mine însumi am găsit de cuviință să-i caut pe marii români din afara granițelor, chemându-i înapoi. Printre ei, a fost și Lucian Pintilie. Domnul Ciulei mi-a spus că nu mai vrea să preia conducerea Teatrului Bulandra, dar va veni să lucreze și s-a ținut de cuvânt, Andrei Șerban a avut de ales între Opera Națională și Teatrul Național, pe care l-a ales până la urmă, Sergiu Celibidache, cu care am vorbit împreună cu Dan Grigore, a venit și a făcut niște seri extraordinare. Am mai vorbit cu Emil Cioran, cu Eugen Ionescu.
Cu Lucian Pintilie am vorbit cel mai mult și serios. Mi-a spus așa: „Dragă, eu am să vin. Dar nu mai vreau să fac teatru. Capitolul teatru le-am încheiat. Eu vreau să fac numai film.” Și a venit, s-a produs pentru el casa de film. Însă regretul meu este că n-a făcut și teatru după ce s-a întors. Lecție de teatru ca aceea pe care el a știut să o dea n-am mai întâlnit, la o asemenea acuitate și profunzime a analizei, la nimeni. Ne aflăm în fața unui geniu. Voi, care sunteți mai tineri, să țineți minte, pentru că acesta este adevărul! Să fii contemporan cu un geniu și să-l ai în față nu e puțin lucru. Veți povesti cine știe când, cuiva, despre această întâlnire…”
Fotografii de Maria Seiculescu
Print