Lucian Pintilie: Toate amintirile strigă după mine să nu le uit

Foto Maria Ștefănescu

Pe 29 iunie, Cinematograful Elvira Popescu din București a găzduit un eveniment memoriabil: lansarea volumului „Bricabrac” de Lucian Pintilie, publicat în ediție revizuită de Editura Nemira, în colecția Yorick. Cartea, o impresionantă incursiune în laboratorul de creație al unuia dintre cei mai importanți artiști din România ultimelor decenii, lectură obligatorie pentru toți cei interesați de artele spectacolului, de mecanismele și personalitățile lor, a fost prilejul unei întâlniri emoționante între artiști și oameni de cultură din diferite generații. În fața unui public numeros și în prezența autorului, s-au întâlnit pe scenă Andrei Șerban, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Mihai Chirilov, Corina Șuteu, Marie-France Ionesco și actorul Victor Rebengiuc. Înainte de „A privi răul în față”, textul din volum citit de acesta din urmă, în finalul unui dialog emoțional, invitații au conturat portretul artistului la tinerețe, la maturitate și la senectute. Un portret atât de bine rezumat, de altfel, de câteva dintre cuvintele din „Bricabrac”, pe care Lucian Pintilie le-a dorit scrise chiar pe coperta volumului, poate cea mai interesantă „autobiografie” din cultura română: „<N-am alte dovezi că am trăit. Restul…> <Să nu mai spuneți asta niciodată, domnule Pintilie, e un mare păcat.> <Știu. Restul e un bricabrac.> <Cum adică bricabrac?> <Adică un bricabrac, o carte fără un obiect precis, obiecte fără nicio valoare, uzate și demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile.> <Adică?> <Adică eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spațiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuință. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.>

Scoțând, așadar, la lumină amintiri personale și gânduri despre opera unui creator singular, care nu se lasă prins într-o formulă, care și-a urmat cu cerbicie destinul complicat, toți cei prezenți au făcut un spontan exercițiu de admirație. Redate în continuare, fragmente din cuvintele lor alcătuiesc un portret în bricabrac.

Andrei Șerban: „Ce-a făcut el în teatru a fost o cotitură imensă în comunism”

Foto Maria Ștefănescu

Din punctul meu de vedere, ce-a făcut el în teatru a fost o cotitură imensă în comunism și a însemnat ceva uluitor pentru noi toți. Oamenii l-au iubit foarte mult – actori, regizori, prieteni vorbeau despre el cu un fel de trepidație. Pintilie era la Guthrie Theater și repeta „Pescărușul”. Liviu Ciulei îmi telefona aproape zilnic la New York și-mi povestea: „Ghici ce-a făcut nebunul azi?” Era atât de excitat, de emoționat să-mi vorbească despre el… Când vorbesc despre el cu Sanda Manu, care i-a fost colegă de facultate, de clasă, cu Mariana Mihuț, cu Victor Rebengiuc, în acești oameni se întâmpă ceva. Când vorbesc despre Pintilie, ceva se schimbă chimic în ei. Iată ce urme a lăsat în oameni, în artiști, cel puțin, iată cum i-a vrăjit. E un secret. (vezi aici textul complet: https://yorick.ro/andrei-serban-draga-lucian-sunt-convins-ca-si-tu-crezi-ca-avem-in-noi-si-soarele-si-luna-si-pe-dumnezeu/)

Corneliu Porumboiu:Când îmi revăd vreun film, regret că nu l-am ascultat”

Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, la lansarea volumului „Bricabrac” de Lucian Pintilie

„În urmă cu vreo trei ani o revistă m-a invitat să scriu un text despre domnul Pintilie. Am scris vreo trei variante: am început prin a fi foarte patetic, am continuat prin a fi prețios și am terminat prin a mă întreba cine sunt eu să scriu despre domnul Lucian Pintilie! Domnul Pintilie putea să mă pună de foarte multe ori jos, și n-a făcut-o niciodată. Eu am cunoscut un domn extrem de cald și întâlnirea cu el a fost esențială în evoluția mea de regizor. Am avut șansa să discut cu domnul Pintilie despre toate scenariile și filmele mele. Uneori am fost încăpățânat și acum, când îmi revăd vreun film, regret că nu l-am ascultat. De fiecare dată când termin un scenariu, de-abia aștept să mă văd cu Domnia Sa și de fiecare dată mă ajută.”

Corina Șuteu: „Să încercăm să-l punem pe artist din nou în centrul lucrurilor”

Foto Sorin Radu

Bricabrac este o carte extrem de prețioasă pentru cineva care dorește să înțeleagă toată arhiectura vieții unui creator, fiindcă ea conține atât fragmente de descrieri ale unor întâmplări personale, cât și descrieri ale felului în care Lucian Pintilie a lucrat pentru anumite filme, amănunte despre copilărie, dar și întâlniri și descrierea unor descoperiri fundamentale. Dar, înainte de toate, este o carte care are foarte multă sinceritate tocmai în dezordinea ei aparentă și dezordinea ei aparentă de fapt descrie un univers care se joacă tot timpul între personal, artistic și creativ. Bricabrac este una dintre acele cărți care te poate ajuta să-ți dai seama că tot ce se întâmplă cu un artist este o călătorie în care el nu știe niciodată unde va ajunge, dar călătoria îl pasionează fantastic și el este ca un copil mare, care descoperă ceva de fiecare dată, în absolut fiecare eveniment al vieții lui.

În al doilea rând, aș vrea să ne invit pe noi toți să încercăm să-l punem pe artist din nou în centrul lucrurilor. Noi am cam uitat asta și de aceea suntem nefericiți, trăim din publicitate, din superficialități, din lecturi prostești și dintr-o stare de spirit care spiritual nu ne mai satisface în niciun fel. Iar în momentele de genul acesta îți dai seama că trebuie să te reîntorci la artiști pentru că, până la urmă, sunt singurii care, cu riscul vieții lor și al propriei lor căutări, îți atrag atenția asupra esenței.

La paisprezece ani, în plin comunism, am văzut Reconstituirea și asta m-a făcut să descopăr că în societatea în care trăim ceva era profund în neregulă. Apoi, peste ani, am organizat la New York retrospectiva de unsprezece filme de Lucian Pintilie la La MoMa, cu mari emoții. A fost absolut fabuloasă, din prima zi sold out într-o sală de 400 de locuri. Cu o zi înainte, Lucian Pintilie mi-a spus că ne vom pregăti împreună pentru introducere. A doua zi, la ora nouă, ne-am întâlnit la mine în apartamentul meu din blocul Ambasadei României de la New York, împreună cu Marie-France Ionesco și Mihai Chirilov și am stat patru ore în care domnul Pintilie a repetat cu mine introducerea dinainte de a prezenta retrospectiva. Până la urmă, am învățat pe din afară acea bucată din Bricabrac pe care am citit-o alternativ. Am avut acest privilegiu uriaș de a repeta cu Lucian Pintilie și asta m-a făcut să înțeleg că pentru cineva cum este el, sau cum Andrei Șerban, sau Cristi Puiu etc., nu există nimic din ceea ce ei fac pe care să nu-l ia complet în serios. (…) Acum foarte mulți ani actorul Răzvan Vasilescu nu a mai venit la un spectacol programat pentru rețeaua Forumururilor Culturale Europene pentru că a rămas să repete cu Lucian Pintilie la Niki și Flo, iar eu m-am supărat îngrozitor. Vreau să-i spun acum lui Răzvan că a avut dreptate.”

Mihai Chirilov:Am avut privilegiul de a intra în cutia cu amintiri a domnului Pintilie”

Foto Maria Ștefănescu

„După retrospectiva Lucian Pintilie pe care am organizat-o acum șase ani la TIFF, a urmat momentul cel mai frumos din carierea mea de om de film, de om care lucrează cu artiștii: aproape un an am avut enormul privilegiu să lucrez la ediția video a retrospectivei, a operelor complete, lansate în DVD. De regulă, jobul meu nu este într-un office space de la 9 la 17, dar la domnul Pintilie, timp de un an, veneam la 9 și plecam la 17 și mi-a plăcut enorm. Trecând prin toate filmele, văzându-le, revăzâdu-le de zeci de ori, am lucrat atunci un disc, cel mai frumos lucru pe care l-am făcut vreodată, un soi de bricabrac video, care se deschide ca o carte, pandantul perfect pentru cartea de acum. Am avut privilegiul de a intra în cutia cu amintiri a domnului Pintilie. Am trecut prin foarte multe materiale, pentru a restrânge până la urmă esența cineastului și am luat și un premiu cu el la un festival de filme de arhivă. Toate aceste întâlniri sunt un soi de mini bricabrac. Nu știu ce mi-a plăcut mai mult: zilele, săptămânile în care am vorbit cu domnul Pintilie – despre Aurora lui Cristi Puiu am vorbit trei vieți, despre dacă versiunea lungă, pentru care eu votez, de la Balanța e mai bună decât cea scurtă… Îi mulțumesc că m-a lăsat să intru în intimitatea lui, în viața lui, de multe ori fără plasă de siguranță. Este un curaj enorm pentru un artist să se dezvăluie astfel. Mi-aduc aminte despre celebrele tartine cu icre, despre care de fiecare dată îl întrebam de unde le-a luat și nici acum nu știu, despre pipa păcii pe care am fumat-o la New York, după ce ne-am certat îngrozitor. Nu în ultimul rând, cel mai bun film al lui Pintilie nu este un film pe care el l-a regizat, ci o conferință de presă la filmul Prea târziu, foarte contondentă, foarte agitată, pe care o prețuim cu toții și pe care o arătăm ori de câte ori avem ocazia. Pentru mine, ea este manifestul absolut a lui Pintilie ca autor de cinema.”

Cristi Puiu: „Da, cinematografia noastră nu este o pajiște cu miei”

Foto Maria Ștefănescu

Nu m-am gândit că e o pajiște cu miei cinematografia română, dar ce a urmat după… Adică am descoperit că domnul Pintilie avea dreptate. Acum vreo doi ani m-a sunat un student și, după ce mi-a tras o înjurătură, mi-a zis: „Bă, ai ajuns ca Nicolaescu!”. Două minute mai târziu, a revenit cu telefonul: „Bă, ești omul lui Pintilie, bă!”, apoi alte înjurături. Un student! Și, da, cinematografia noastră nu este o pajiște cu miei.

Pe mine m-a ajutat povestea. Nu vreau să dau lecții, dar când faci un lucru ai impresia că tu ești responsabil de reușită. Și de fiecare dată când ratezi, altcineva e vinovat. Iar întâlnirea care s-a întâmplat sub aceste auspicii – filmul în criză, filmul salvat de Pintilie – și discuțiile care au urmat mi-au certificat cumva că ești cu adevărat singur. Am lucrat la După-amiaza unui torționar și eram tânăr, la început de drum. Eu filmasem Marfa și banii, iar Pintilie părea Omul Negru. Or, lecția asta nu se învață. Ești cu adevărat singur acolo și trebuie să înțelegi că trebuie să asumi acest lucru. Nu vreau să cânt niciun fel de odă aici, dar e un lucru foarte serios. (…) E un lucru care nu poate fi povestit, care nu poate fi decât trăit, observat cumva de la distanță, cum mi s-a întâmplat mie. Singurătatea autorului a fost, poate, lecția pe care am înregistrat-o, dar n-am învățat-o, în orice caz nu până la capăt. Sunt tentat, dacă am început cu „Bă, ești omul lui Pintilie!”, să închei așa, frumos, într-o buclă, cu „Da, chiar sunt omul lui Pintilie!” Și chiar așa o să termin. Cred că a avut dreptate studentul.” (vezi aici textul complet: https://yorick.ro/cristi-puiu-da-chiar-sunt-omul-lui-pintilie/)

Marie-France Ionesco:O viziune asupra lumii întemeiată pe deriziune și compasiune”

Foto Sorin Radu

„Poate că în spiritul acestei empatii cu Cehov s-a format felul în care Lucian Pintilie privește lumea și pe care îl regăsim în toată opera sa. Niki și Flo, ultimul lui film, ne arată și el același lucru, prin acuitatea detaliului semnificativ și prin tandrețea lucidă, această viziune care aliază tandrețea implacabilă, rigoarea indulgentă sau indulgența severă. O viziune asupra lumii întemeiată pe deriziune și compasiune. Dacă lumea, așa cum ne-o arată el, este o „farsă tragică” (subtitlu pe care Eugène Ionescu îl va da piesei sale Scaunele), să nu ne mirăm că Bricabrac, cartea sa, are drept motto „Nimic nu e mai amuzant decât nefericirea” (Samuel Beckett).

Victor Rebengiuc: „Cred atât de mult în geniul lui, că ar putea să mă facă să joc și Julieta”

Foto Maria Ștefănescu

„Trebuie să mărturisesc că-l cunosc pe Pintilie de mult, am fost colegi în facultate, deci îl cunosc dinaintea lui Andrei Șerban! Noi am fost adolescenți împreună. Norocul meu și al generației mele este că am avut parte de niște regizori de talia lui Pintilie, Ciulei, Penciulescu, Vlad Mugur și că am avut de unde învăța. Am fost beneficiarii unor izvoare extraordinare de artă și cultură, de știință de a juca pe scenă.

Am lucrat cu Pintilie și în televiziune, când se juca pe viu. Am făcut o dramatizare a lui după 1 aprilie de I.L. Caragiale, care a fost foarte apreciată. Cotescu îi spunea: „Băi, Pintilie, toată lumea te laudă, zice că ești al doilea Ciulei”. Și el întreabă: „Dar primul cine e?”

Mi-aduc aminte când am început filmările la De ce trag clopotele, Mitică? undeva lângă lacul de la Fundeni. Trebuia să filmăm prima scenă, a spus să iasă toată lumea și să rămână numai regizorul, secretarul de platou și operatorul. Și am repetat scena ca la teatru. Afară, oamenii din echipă, se întrebau: „Ce face ăla acolo? De două ore repetă? Păi, la Sergiu, până acum era gata!” Când au intrat și au văzut scena, au fost cuceriți și abia așteptau să filmăm în continuare.

N-am întâlnit niciun actor care să-mi fi spus că e dezamăgit de Pintilie, că nu mai vrea să lucreze cu el niciodată. Dimpotrivă, toată lumea voia să lucreze cu el, toți erau cuceriți de farmecul lui, de genialitatea lui. Știa cum să lucreze cu actorul, cum să-l împingă spre rol, să-l facă să înțeleagă ce are de spus. Cred atât de mult în geniul lui, că ar putea să mă facă să joc și Julieta. Îi sunt foarte recunoscător pentru faptul că m-a acceptat printre prietenii lui. Îi sunt foarte recunoscător pentru tot ceea ce am învățat de el. Mi-l doresc alături încă foarte, foarte multă vreme.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.