În această primăvară, în colecția Yorick a Editurii Nemira va apărea, într-o ediție adăugită, „Bricabrac” de Lucian Pintilie. Vă oferim în avanpremieră un fragment din volum, un interviu pe care Lucian Pintilie l-a acordat prestigioaselor Cahiers du cinéma.
Balanța retrasează un parcurs, un itinerar accidentat, acela al eroinei filmului, Nela. Itinerarul dvs. de regizor, fie în cinema, fie în teatru, apare din anii ’60 destul de ieșit din comun. Puteți să ne precizați cum s-au înlănțuit evenimentele în toți acești ani, drumul dvs. prin România și Franța, prin cinema și teatru, reîntoarcerea în România și-n același timp la film, incursiunile și, poate, răvășirile pe care le-a provocat politica în evoluția dvs. artistică?
Aveam 17 ani, dar păream de 13 și echilibram această anormalitate printr-o obrăznicie absolut scandaloasă. Eram student în primul an la Institutul de Teatru, când într-o noapte tatăl meu a fost arestat de organele Securității. Mi s-a cerut să devin informator. Din sete de pitoresc și spirit de aventură, mai degrabă decât din frică – am acceptat. Abia în clipa când mi s-a cerut primul raport, am realizat nu atât monstruozitatea faptului, cât imposibilitatea organică de-a îndeplini un anume tip de performanță, pentru care eram pur și simplu inapt. Mai precis spus, nu resimțeam deloc această inaptitudine ca o formă superioară de morală, ci mai degrabă ca o infirmitate. „Nu pot, domnule, s-o facă alții dacă pot.“
Pesemne însă că Securitatea avea intenția să scoată din mine (intrasem primul la facultate) un agent de nădejde întrucât manifesta o deosebită toleranță și răbdare față de rapoartele debile pe care le aduceam și-n care incriminam felurite insuficiențe administrative (nu curgea apă caldă la căminul studenților, closetele nu erau spălate ca lumea etc…). Iar eu supraviețuiam provizoriu ca un om cinstit, alimentându-i cu denunțuri ridicole, așteptând cu un soi de nădejde confuză eliberarea tatălui meu, care m-ar fi pus pe picior de egalitate cu ei. Până când într-o zi, Securitatea s-a plictisit și a hotărât să mă treacă printr-o „probă de foc“.
Au trimis la mine o „turnătoare“ ultracunoscută, cu o provocare grosolană, dar foarte primejdioasă, un personaj caricatural, atât de deconspirat, încât putea fi „returnat“ fără cea mai vagă mișcare de conștiință. Și atunci a apărut întrebarea chinuitoare: „Și dacă, totuși, într-o proporție de 1/10 000 nu este turnătoare, dacă pur și simplu este inocentă?“
Aveam 17 ani, dar păream de 13 și echilibram această anormalitate printr-o obrăznicie absolut scandaloasă. Eram student în primul an la Institutul de Teatru, când într-o noapte tatăl meu a fost arestat de organele Securității. Mi s-a cerut să devin informator. Din sete de pitoresc și spirit de aventură, mai degrabă decât din frică – am acceptat. Abia în clipa când mi s-a cerut primul raport, am realizat nu atât monstruozitatea faptului, cât imposibilitatea organică de-a îndeplini un anume tip de performanță, pentru care eram pur și simplu inapt. Mai precis spus, nu resimțeam deloc această inaptitudine ca o formă superioară de morală, ci mai degrabă ca o infirmitate. „Nu pot, domnule, s-o facă alții dacă pot.“
Atunci a fost singurul gest al vieții mele de care sunt mândru: am înfruntat toate riscurile și nu am turnat-o. Peste două zile, ca un semn ceresc, cu prilejul zilei de 7 Noiembrie, o amnistie comunistă îl elibera pe tatăl meu din beciurile Securității. M-am dus la ultima mea întâlnire cu organele Securității. Și astăzi îmi vine să roșesc de neobrăzarea cu care le-am adresat următorul text în care nebunia era că și credeam: „Eu sunt un mare regizor și niciodată nu mă voi ocupa de asemenea activități care mă pot distrage de la munca mea de creație.“ Această istorie s-a petrecut acum 41 de ani.
Niciodată, decât peste ani și ani, când numele meu devenise foarte cunoscut și când tentativa lor de reapropiere a fost spulberată cu o ușurință care aproape m-a dezarmat, niciodată, spun, nu am mai fost inoportunat de aceste organe. În clipa aceea, din orgoliu și nu din vreo elevată conștiință morală, s-a născut disprețul meu definitiv pentru ei.
Eu sunt un om slab — o repetiție ratată mă poate trimite bolnav la pat, capriciile unui actor îmi tulbură lamentabil echilibrul — dar acest dispreț adânc mi-a dat o forță uimitoare în raporturile cu ei, a fost ca o armură care m-a protejat de orice imixtiune ori presiune politică. Eram pur și simplu invulnerabil pe acest plan. Am avut nenumărate spectacole interzise — dar nici unul ratat din pricina compromisurilor politice. Pentru cele ratate sunt singurul vinovat. Nu împart cu nimeni responsabilitatea. De ce vă spun toate astea? Pentru că tot itinerarul meu „ieșit din comun“, cum spuneți — atribuit îndeobște rezistenței mele față de aparatul de represiune totalitară —, are la origine ceva mult mai simplu, un soi de „dandysm“ provocator, izvorât din revelația că, de fapt, „ei“ sunt mult mai fragili, mai proști, mai înspăimântați decât se crede — și că un elementar gest de demnitate le încurcă toate ordinatoarele care afișează existențele noastre. Un om e liber când hotărăște să fie liber. Noi am resimțit libertatea ca o povară și ne-am grăbit s-o depunem, fără scadență, în „safe“-urile Securității. Eu nu am vrut să le-o încredințez.
Nici Mitică, din filmul meu Balanța, nu a avut chef s-o facă și a trăit liber în plin paroxism ceaușist. În 1973 mi-au interzis orice activitate în România. Dar nu-mi puteau interzice — și eu știam perfect asta (căci slăbiciunea tiranului era ca el să aibă în Occident o imagine romantic-liberală) — să lucrez în afara țării. Exilul meu roial așa a început. Pașaportul mi se înnoia în fiecare an, sub amenințarea paradoxală că mă întorc acasă în România și cer de lucru. Așa am reușit să pun peste tot în lume spectacole de teatru și de operă, așa au reușit ei să mă-mpiedice mai bine de 20 de ani să realizez filme (cu excepția unei scurte perioade de „flirt“, în anii ’80, când am reușit să fac un film, De ce trag clopotele, Mitică?, bine- înțeles imediat interzis).
Am avut nenumărate spectacole interzise — dar nici unul ratat din pricina compromisurilor politice. Pentru cele ratate sunt singurul vinovat. Nu împart cu nimeni responsabilitatea.
În consecință, „răvășirile“ de care vorbiți nu au avut — spre deosebire de ceea ce s-a acreditat — o importanță majoră în cariera mea. În teatru am făcut spectacolele pe care le-am dorit și unde le-am dorit. Păstrez o afecțiune specială pentru Théâtre de la Ville care m-a găzduit vreme de aproape 20 de ani.
Dar filmul, cei 20 de ani în care ați fost interzis ca regizor de film — mă puteți dvs. întreba? Aici socoteala este foarte simplă. Filmele pe care nu le-am făcut, le voi face de acum încolo. Primul l-am făcut, urmează celelalte. Și dacă nu se va întâmpla așa? Dacă nu se va întâmpla așa înseamnă că misiunea mea pe acest pământ a fost mai limitată decât am crezut eu că este. Mă împac oare prea ușor cu ideea celor 20 de ani furați? Se poate, dar iată că deocamdată pregătesc două filme în paralel și furia mea de odinioară se transformă pe nesimțite în toleranță.
Ce înseamnă a face azi film în România și ce înseamnă a fi din nou „cineast român“, reîntors după era Ceaușescu într-o țară care, văzută de aici, seamănă cu un „no man’s land“ de reconstruit?
A face astăzi film în România înseamnă nebunie curată. Toate casele de filme sunt subvenționate de stat. Subvențiile au rămas neschimbate din 1990 — prețurile au crescut de 10 ori. Așa că…
Singura soluție este coproducția de filme. Eu conduc Studioul de creație cinematografică al Ministerului Culturii. Am făcut până în prezent trei filme. Un film documentar despre bine- cunoscutul fenomen al Pieței Universității, film care în București s-a difuzat o lună de zile, cu cozi imense, iar în provincie a fost sabotat de Securitatea reciclată (cinematografia fiind la noi din- totdeauna un loc clasic de refugiu al Securității). Celelalte două filme le am în coproducție, unul cu Germania, după un scenariu scris de Hertha Müller și intitulat „Vulpe vânător” (regia Stere Gulea) — în sfârșit al doilea (Balanța) care este o coproducție cu Franța. În felul acesta am izbutit ca filmele să mă coste de opt ori mai puțin decât m-ar fi costat în mod normal. Cât privește România, văzută de la Paris sau de la fața locului, sentimentul catastrofei este absolut același, exact asta este actuala Românie, un „no man’s land“ — sau cum îmi place mie să spun, „România — Anno Zero“. Toate proiectele mele viitoare sunt coproducții și cine nu înțelege asta va pieri curând.
De ce ați ales adaptarea acestei cărți, „Balanța” de Ion Băieșu? E vorba de o adaptare fidelă sau mai degrabă de un „vagabondaj“ pornind de la un punct de plecare literar?
Băieșu este un umorist reputat în România. Pentru umoriști regimurile totalitare au uneori o toleranță simpatică. Lenin îl apăra pe Avercenko. Stalin pe Bulgakov (atât reținea el din Bulgakov — umoristul!!). Bine înțeles că în cartea lui publicată în 1985, Băieșu punea tot felul de surdine, care catifelau sarcasmul. Bineînțeles că toate aceste surdine le-am înlăturat. Am promis că după ce se va schimba situația în România — situația, nu regimul! — „Balanța” va fi primul film pe care-l voi realiza. (Să știți că eu sunt mai corect decât se crede în utopiile mele.)
Cât privește problema fidelității, trebuie să vă informez că există două variante ale filmului — una lungă (pe care spectatorii francezi nu o vor vedea) și alta mai scurtă. În varianta scurtă libertățile pe care le-am luat față de roman sunt destul de importante.
După dvs. și în ceea ce vă privește, cinemaul și teatrul țin de o aceeași credință, dintr-o aceeași logică artistică? Ați exprimat în teatru ceea ce n-ați putut ori n-ați vrut — și veți putea în viitor — spune prin film? Sau disociați imediat aceste două fenomene de expresie?
După mine și-n ceea ce mă privește, cinemaul și teatrul țin de o aceeași credință și deseori, uneori în mod abuziv, de aceeași logică artistică. Această bizarerie are la origine o imensă frustrare. Am dorit întotdeauna să fac film, încă de pe vremea când eram un adolescent monstruos de complicat. De câte ori am avut prilejul, am evadat din teatru în cinematograf, dar prilejurile nu au fost numeroase, se pot număra pe degetele de la o singură mână. Bineînțeles că perioadele mele de „detenție“ în teatru poartă pecetea acestui vis de evadare, bineînțeles că am exprimat ceea ce nu putusem să spun prin cinema, dar nu în înțelesul imediat al „scriiturii“, cum s-ar crede, asta ar fi prea simplu — nu era, deci, vorba de o sete de imagini compensatorii. Frustrarea era mai adâncă. Să mă explic.
După mine și-n ceea ce mă privește, cinemaul și teatrul țin de o aceeași credință și deseori, uneori în mod abuziv, de aceeași logică artistică. Această bizarerie are la origine o imensă frustrare. Am dorit întotdeauna să fac film, încă de pe vremea când eram un adolescent monstruos de complicat.
Există pentru omul de teatru o obligație deontologică a respectării partiturii, un fel de funcție asumată de mijlocitor, de interpret. Imixtiunea propriilor mele fantome-obsesii trebuie bine temperată. Discursul obiectiv al autorului nu trebuie umbrit sau dezechilibrat de felurite pasiuni neresemnate sau de frustrări auctoriale. Dar cine poate fixa exact limitele acestui discurs? Câte orori de impietate nu am văzut în numele fidelității dictate de aceste limite? Ei bine, eu, profitând de această echivocitate a limitelor — îmboldit firește și de frustrările mele — am acordat fantomelor mele, obsesiilor mele, o stare de libertate mult mai mare decât bunul-simț comun o impunea. M-am „substituit“, am „încălcat“, am sfârșit prin a „legitima“ astfel în spectacolele mele de teatru o anume trădare care provoca fie entuziasm, fie indignare — destul de rar neutralitate și indiferență. Am transplantat în chip abuziv în universul teatrului un tip de libertate a viziunii care este specific viziunii totale a autorului de film. Am ales perfect deliberat acest tip de impietate. Nu există linie de demarcație precisă între cele două forme de expresie, teatru și film — mi-am spus și am impus teatrului legea morală a autorului de film. Dar reciprocitate există? Bineînțeles că există. Mișcările de transfer film — teatru sau teatru — film se pot realiza necrispate de niciun complex de specificitate, ci în amândouă sensurile. (Există o teribilă memorie teatrală în filmele mele — vezi locul închis, spațiul teatral din Reconstituirea sau cantitatea imensă de dialog din toate filmele mele, cu excepția primului, mai inform cultural, mai pueril, mai „cinematografic“).
Fac o pauză. Recitesc aceste rânduri. Fără îndoială e o judecată de tip pasional-paradoxal. (Și în care, culmea, se amestecă valorile morale cu cele estetice!) Iată cât de departe te poate împinge o banală frustrare cronicizată…
Dar brusc îmi apare în minte acea capodoperă a lui Resnais, Melo, acel model desăvârșit de puritate cinematografică — și din nou mă gândesc, chiar în clipa când regretam excesivitatea furiosului meu monolog, că, totuși, originalitatea limbajului poate începe tocmai de la negarea (sau ignorarea) specificității limbajului.
După cum observați, în loc de răspuns clar, eu vă ofer mai degrabă imaginea patetică a dezbaterii mele interioare.
Cum a fost eliberat proiectul Balanței? (producția franco-română, întâlnirea cu actorii, alegerea locurilor de filmare, raporturile cu populația și cu puterea în cursul turnării…)
Balanța este prima coproducție franco-română realizată vreodată, cu parte minoritar română și cu un regizor român la cârma operațiilor. De la prima literă a scenariului, trecută pe hârtie, până la ultima operație tehnică de încheiere a filmului — totul s-a desfășurat în condiții de fairy-tale. Comportarea echipei de producție, a echipei de tehnicieni, a celei de actori a fost extraordinară. Mi-am dat seama cât de bine se poate lucra — în România ANNO ZERO — dacă oamenii sunt animați de un scop, înnobilați de o ambiție. Aș putea spune că am trăit câteva luni într-o lume de ficțiune, o lume de anticipație — România viitorului. La sfârșitul filmului m-am reîntors pe pământ, într-o țară haotică și tristă, dar iluminat de convingerea că așa ar putea arăta întreaga Românie dacă se va hotărî vreodată să lichideze definitiv moștenirea comunistă. Dacă nu se va hotărî s-o facă, România, cu chipul ei de clown tumefiat, se va târî „groggy“, din corzi în corzi, continuând același match infernal și lipsit de sens.
Există pentru omul de teatru o obligație deontologică a respectării partiturii, un fel de funcție asumată de mijlocitor, de interpret. Imixtiunea propriilor mele fantome-obsesii trebuie bine temperată. Discursul obiectiv al autorului nu trebuie umbrit sau dezechilibrat de felurite pasiuni neresemnate sau de frustrări auctoriale. Dar cine poate fixa exact limitele acestui discurs? Câte orori de impietate nu am văzut în numele fidelității dictate de aceste limite? Ei bine, eu, profitând de această echivocitate a limitelor — îmboldit firește și de frustrările mele — am acordat fantomelor mele, obsesiilor mele, o stare de libertate mult mai mare decât bunul-simț comun o impunea.
Acțiunea Balanței, se pare, se situează către sfîrșitul domniei lui Ceaușescu. Totuși, incontestabil, este un film „post-Ceaușescu“, prin ceea ce spune, prin ceea ce arată, cu toată libertatea. De atunci ați ales o poveste plasată într-o Românie încă (mereu?) sub jugul Securității, a unui sistem falimentar la care nimeni niciodată nu pare să viseze că va reveni?
Nu, nu e adevărat că „nimeni niciodată nu pare să viseze că va reveni“. Aceasta e mai degrabă tendința oficială — în special prezidențială — tendința unei Securități reciclate. Noua oligarhie refuză procesul comunismului în România. Mai degrabă îl consideră definitiv încheiat. Încheiat după câteva procese caricaturale, sacrificii ritualice — în primul r\nd cel al lui Ceaușescu, proces care ne-a acoperit de rușine în fața întregii lumi. Amnezia istorică este primul punct — cel cardinal din programul politic al Puterii. Bineînțeles, profitând de un climat de apatie, de oboseală, de indiferență — dar care este în orice caz numai aparent — Puterea acreditează această imagine pe care o face să circule în întreaga lume. Este imaginea denigratoare, un produs tipic al serviciilor de contrainformații. Rezultatul concret e că dvs. îmi puneți această întrebare.
Eu sunt convins că acest film îi va ajuta pe români să privească lucid trecutul, să privească critic în oglindă. Chiar dacă roșind uneori. Sunt convins că filmul va fi un important succes popular. De altfel am testat filmul, l-am trimis la încheierea unui festival al tinerilor. Primirea a fost delirantă.
Iar dacă n-aș fi convins că pot participa hotărâtor la această schimbare de privire asupra sa a românului, nici n-aș mai rămâne în țară. Această schimbare de privire va aduce o schimbare la față a României.
Vi se pare deplasat mesianismul meu? Vom trăi și vom vedea.
Print