Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Luigi Pirandello…
Teatrul nu poate să moară.
Formă a vieții însăși, toți suntem actorii săi; căci dacă s-ar desființa sau s-ar părăsi teatrele, teatrul ar continua să existe în viață, de neînlăturat. După cum tot spectacol ar continua să fie natura însăși a lucrurilor. A vorbi despre o moarte a teatrului în timpuri ca ale noastre, pline de contradicții și, prin urmare, atât de bogate în material dramatic, într-un clocot atât de fierbinte al pasiunilor și într-o succesiune de evenimente care răscolesc întreaga viață a popoarelor, cu ciocniri de tendințe și instabilitate a situației, ca și cu nevoia tot mai viu simțită de toată lumea de a afirma până la urmă o certitudine nouă în mijlocul unei învolburări atât de bântuite de îndoieli – ar fi, într-adevăr, un nonsens.
E adevărat că viața sau o trăiești, sau o scrii, și că, atunci când o trăiești, când ești în miezul acțiunii și al pasiunii, cu greu te poți plasa în condițiile proprii artei: adică să iei ca punct de plecare un anumit moment, să-l depășești pentru a-l contempla și pentru a-i da un sens universal și o valoare eternă. Dar aceasta vrea să însemne cel mult că dacă dramele vieții noastre nu constituie teatrul de astăzi, îl vor constitui pe cel de mâine. Arta poate, într-adevăr, să anticipeze viața, s-o prevadă; dar s-o infirme pe cea de azi, s-o privească sub specie aeternitatis e un lucru rar și foarte greu de împlinit chiar azi, imediat; va fi mai ușor mâine.
Print