Luk Perceval: Marele pericol pentru teatru este să nu devină un spațiu al specialiștilor

luk-percevalRegizorul beligian Luk Perceval, unul dintre cei mai cunoscuți creatori ai momentului, a fost prezent la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul „Iubire. Trilogia familiei mele I”, după Emile Zola. Tot la Sibiu a fost prezent la Librăria Habitus pentru un dialog cu George Banu. Luk Perceval şi-a început cariera de teatru în 1979 ca actor la Teatrul Național din Anvers, de unde a plecat după cinci ani, pentru a-şi înființa propria sa trupă independentă, „Blauwe Maandag Compagnie”. Timp de 14 ani a pus în scenă numeroase producții și a câștigat mai multe premii. Cea mai importantă producție a sa este maratonul de Shakespeare, „Ten oorlog”. În 1998, Perceval a fost numit director al Teatrului Național din Anvers. Din 2005 până în 2008, Luk Perceval a fost director în rezidență la Schaubühne din Lehniner Platz din Berlin. În continuare reproducem fragmente din dialogul care a avut loc la FITS 2016.

Cafeneaua copilăriei, pe malul unui canal din Flandra

Facinația mea pentru limbi străine are mult de-a face cu biografia mea. Poate că ar trebui să încep cu asta. M-am născut în Belgia, în Flandra, iar părinții mei la început, în primii șase ani din viața mea, aveau o cafenea, pentru oamenii care trăiau în ambarcațiunile de pe malul canalelor. În această cafenea, siuată undeva, de-a lungul unui canal, veneau oameni din toate colțurile lumii. Belgieni, dar și nemți, francezi, elvețieni, polonezi, italieni, spanioli, muncitori din toată Europa. Această cafenea înseamna un amestec al limbilor și asta m-a proiectat încă din copilărie spre această fascinație nu numai a amestecului limbilor, ci și a muzicalității lor. Pentru mine era un concept fantastic. Era ceva ce mă fascina, pentru că mi-am dat seama că limba nu era ceva cultural, ci și ceva caracteristic, ceva care crea oameni.

„În funcție de limba pe care o vorbesc devin o altă persoană”

Am prieteni care-mi spun că atunci când vorbesc germană îmi schimb personalitatea. Și că în funcție de limba pe care o vorbesc devin o altă persoană. Mi se pare fascinant faptul că limba ne dă culoare, ne dă o biografie. După acești primi șase ani, părinții mei au început să lucreze și ei pe un vapor. Și eu cu ei… Mergeam dintr-o parte în alta a lumii și vedeam cum și lumea se schimbă odată cu limba. Mi se pare un lucru super fascinant în Europa, unde am putea spune că trăim într-un spațiu cultural. În același timp, în Belgia, nu avem o limbă comună.  Dar ceea ce este fascinant în teatru – fiindcă eu prezint foarte multe spectacole în afara spațiului german – este că aveam totuși o istorie comună.

„Avem aceleași frici, aceleași frustrări”

În teatru depășim limitele timpului, limitele culturale, lingvistice. Vedem în teatru că avem aceleași frici, aceleași frustrări, aceleași cuvinte pentru a spune „dragoste” și „pace”. Am petrecut mult timp, am jucat fotbal până la 17-18 ani, visul meu era să devin jucător profesionist la Real Madrid și țineam la asta foarte mult. Jucam patru zile pe săptămână, am fost selecționat să joc în competițiile naționale, am jucat împotriva unor jucători care au devenit apoi mari staruri și totodată, pe terenul de fotbal, nu aveam o limbă comună, dar acolo e o limbă emoțională. Aveam prieteni, care aveau rude și veneau din Germania, Spania, Turcia și acest lucru m-a atins întotdeauna. Dacă astăzi trăim într-o lume care este foarte puternic conectată, este fascinant să vedem cum limba evoluează, cum devine un amestec. Când ascultăm, de exemplu, texte hip-hop în franceză este un amestec de franceză de stradă, franceza imigranților. Limba nu e doar ceva muzical, e și ceva ce dă coloratură, care manifestă modul în care umanitatea se dezvoltă și felul în care se interconectează. Dacă vorbim despre Germania, acolo sunt foarte mulți oameni care vin din Turcia, din Polonia, muncitori, femei de serviciu, iar limba pe care o vorbim împreună, cu toții, este engleza, este germana, amestecată cu francează – un amestec de limbi, dar întotdeauna viu. În totdeauna am avut speranța că asta se întâmplă și în teatru, fiindcă marele pericol pentru teatru este să nu devină un spațiu al specialiștilor. Un spațiu restaurativ, în care auzim de exemplu limba lui Racine.

Europa și șovinismul cultural

Trebuie să știm că teatrul flamand nu există decât după al Doilea Război Mondial. Înainte, toată viața culturală din Belgia era teatrul francez. Mama era pedepsită atunci când vorbea flamandă în școală. Era și o temă politică… Istoria noastră teatrală e foarte tânără și generația mea se confrunta cu texte franceze traduse de specialiști. Imaginația mea se confrunta cu texte traduse, nu numai texte clasice, Shakespeare, Cehov… ceea ce era pentru publicul flamand destul de amuzant, pentru că textele lui Cehov vorbeau despre viața la țară. Oameni de la țară care vorbeau pe scena flamandă în olandeză. Ceea ce pentru publicul flamand era ciudat și necredibil. Atunci, pentru generația mea, însemna o tradiție să căutăm o limbă care să fie ușor recognoscibilă pentru publicul nostru și nu numai eu am încercat să fac acest lucru. Așa că l-am retradus pe Racine chiar în franceză… asta e aspectul amuzant. Ceea ce pentru francezi a fost un șoc. Pentru că Racine este un monstru sacru în Franța. După reprezentația cu „Andromaca” de la Avignon, criticile au fost foarte puternice. L-am jucat în același an la Edinburgh, iar acolo a fost premiat, ceea ce spune foarte mult despre șovinismul cultural existent în Europa, pentru că același lucru se întâmplă și cu Shakespeare în Anglia: nu avem dreptul să ne atingem de Shakespeare!

„Nu știam care e limba mea, nu știam ce-mi place în teatru”

Teatrul în Flandra este un teatru sărac. Trebuie să vă povestesc ceva din biografia mea. Am început ca actor, primii opt ani am lucrat ca actor în Teatrul Național din Anvers și, timp de cinci ani, am fost foarte frustrat, pentru că mă găseam într-o poziție de dependență prea puternică în fața regizorilor cu care nu puteam să lucrez. Atunci, singurul mod de a mă elibera din acest sistem era să încep să fac regie. Și niciodată nu am făcut o școală de regie. Am făcut foarte mult teatru și am încercat să înțeleg ce anume mă fascinează în teatru, ce anume caut. După anul 1984, am început cu o trupă. Colegii îmi spuneau: „Ești un debutant, ce crezi tu că poți să faci în teatru? Ești prea tânăr.” Am început cu această companie, era greu să găsim fonduri. Primele spectacole le-am plătit cu bani împrumutați de la prieteni. De-abia după patru ani am reușit să găsim subvenții. Aveam un vis. Am experimentat mult, teatru fizic, teatru liric, Shakespeare, fie clasic, fie în cheie modernă. Am încercat totul, nu știam care e limba mea, nu știam ce-mi place în teatru. Visul meu era o formă care să sintetizeze toate aceste forme!

„Romanul îmi dă libertate”

Un roman îmi dă posibilitatea de a face adaptarea așa cum mi-o doresc. Nu mă simt obligat, ca în cazul unei piese de teatru, să fac o regie după o partitură fixă. Romanul îmi dă libertate. Întrebarea era: „Ce anume mă fascina în teatru?” Și tot caut răspunsuri. În primul rând, mă fascinează actorul. Pentru că mă confruntasem cu mulți regizori care nu erau deloc interesați de actor… Ființa umană, iată ce mă fascinează! Și marile întrebări ale ființei umane. Ce este viața? Există vreun fel de logică? O formă de justiție? Ce înseamnă să fii părinte? Sunt întrebări care mă interesează. Iar în textele clasice sunt aceste povești fascinante. Ne aflăm în teatru pentru a fi fascinați de o poveste. Iar la final această poveste ne face să găsim un sens propriei vieță. Acesta e un aspect ritual al teatrului care din ce în ce mai mult pentru mine este esențial. Mai important decât scenografia, luminile. Iar munca mea se îndreaptă din ce în ce mai mult către actori.

Decorul nu trebuie să fie ceva ilustrativ

Lucrez din 2009 cu același ansamblu de actori și există o lege a ansamblului, un fel de aranjament de a face lucrurile împreună. Cred că a fi regizor este un lucru pe care-l dezvolți împreună cu actorii tăi. La fel și decorul, lucrez cu Annette Kurz de șaisprezece ani și de fiecare dată e vorabă de faptul că decorul nu trebuie să fie ceva ilustrativ, ci mai degarbă de un spațiu. Un spațiu în care de fiecare dată focusul asupra actorilor să fie maxim. Mentalul spectatorilor poate să facă zoom-uri. În același timp, acest spațiu este un actor în sine, el oferă un fel de opoziție… În „Andromaca” actorii erau așezați pe un altar. Erau șase actori care aproape că nu puteau să se miște pe acest altar pentru că în jur erau bucăți de sticlă sparte. Deci era un pericol să cazi de acolo. Acum, la Zola, avem valuri din lemn, care se vor mișca în timpul spectacolului. Pentru actor e extrem de dificil să sară de pe acest valuri. Toate spectacolele au o anumită concretețe. Esențial e că întotdeauna în spectacolul nostru luptăm împotriva unei materialități a vieții.

„Modul meu de a-l citi pe Shakespeare”

Ca actor, am jucat în multe spectacole de Shakespeare, iar ceea ce mă deranja era că încercam prea mult să ilustrăm numele lui Shakespeare. Și atunci ne aflăm imediat într-o lume feerică, o lume care nu e plauzibilă, o lume ireală, ceea ce mă fscinează. Și dacă citim aceste texte, toți eroii lui Shakespeare sunt mai mult sau mai puțin oamnei care-și pierd simțul comun. Pentru mine, Shakespeare e un maestru pentru că ne arată, ne confruntă, cu unele dintre cele mai mari frici, angoase ale noastre, aceea de a-ți pierde controlul asupra vieții. Macbeth mă fascinează foarte tare, de aceea am făcut această piesă de trei ori, la cinci ani distanță. E un poem mistic. E o imagine a ființei umane care reprezintă o concentrare a angoaselor și asta pentru mine e ceva foarte puternic, e o reflexie a spiritului nostru, unde totul se încheie prin angoasă. Pentru asta sunt fascinat de Shakespeare și de aceea nu încerc să creez o reprezentație feerică.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.