Departe de a fi un „outsider” în peisajul teatral autohton al momentului, Teatrul German de Stat Timişoara se află, cu certitudine, într-un moment fast al existenţei. O dovedesc invitaţiile la importante festivaluri naţionale, premiile obţinute de artiştii săi, aprecierile publicului şi ale criticii. Pe 1 ianuarie 2013, va aniversa 60 de ani de la înfiinţare, deşi istoria teatrului de limbă germană în Timişoara este cu mult mai veche. Ultimele două decenii nu au fost ferite de „elementul spectaculos”, instituţia oscilând adesea între mitul lui Sisif şi legenda Păsării Phoenix. Însă calitatea spectacolelor, diversitatea repertoriului, deschiderea spre contextul european şi un management coerent au condus teatrul către prezentul favorabil în care se află. În actuala stagiune se joacă şi texte de Shakespeare sau Schiller, dar şi piese contemporane – pe scenă sau în spaţii neconvenţionale. Se joacă şi spectacole pentru copii, dar şi musical sau teatru dans. Iar teatrul dedicat odinioară exclusiv unei minorităţi s-a reinventat într-un produs modern, dedicat unei comunităţi din ce în ce mai largi. Comunitatea publicului de pretutindeni.
Pentru a marca apropiata aniversare, Teatrul German de Stat Timişoara a oferit la final de an o microstagiune cuprinzând patru producţii reprezentative din repertoriul său: „Ţinuturile joase” (2012), o dramatizare după Herta Müller, în regia lui Niky Wolcz şi scenografia lui Helmut Stürmer, o poveste despre lumea satului bănăţean; „Shaking Shakespeare” (2010), o „pastorală tragico-comico-istorică” după William Shakespeare, de Lia Bugnar, în regia lui Radu-Alexandru Nica, scenografia Dragoş Buhagiar; „Neînţelegerea” (2012) de Albert Camus, regia Bocsárdi László; „Fetiţa din bolul peştelui auriu” (2012) a scriitorului canadian contemporan Morris Panych, regia Radu Afrim, scenografia Dragoş Buhagiar – creatori aflaţi la prima lor colaborare.
Tot la o primă colaborare se află şi regizorul Bocsárdi László cu Teatrul German de Stat Timişoara, dar nu şi la prima întâlnire cu un text de Camus. Anul acesta a câştigat Premiul UNITER pentru regia spectacolului „Caligula” montat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, alături de actorul Sorin Leoveanu – pentru rolul titular. Pare-se că această piesă a lui Camus a provocat un interes crescut al regizorului pentru scriitorul francez şi pentru aşa-numitul său 2Ciclu al absurdului”, din care mai face parte „Neînţelegerea”. Scrisă în 1943, în Parisul ocupat, şi jucată în premieră un an mai târziu (fără succes la acea dată), „Le Malentendu” expune o situaţie de un tragic absurd.
Acţiunea se petrece într-un ţinut sumbru şi izolat, unde Martha şi mama ei ţin un han modest. Unica lor dorinţă: să plece, să scape, să se mute la malul mării, „acolo unde soarele ucide toate întrebările”. Singura soluţie: jefuiesc clienţii cu bani şi apoi îi îneacă. Aceeaşi soartă o are şi Jan, fiul bătrânei, acum bogat, întors după o lungă absenţă (precum Oreste în „Muştele” lui Sartre). Jucându-se de-a adevărul, acesta nu îşi dezvăluie adevărata identitate, iar mama şi sora sa nu bănuiesc cine e noua victimă. Fatală neînţelegere.
„Ordinea firească” la Camus o contrazice pe cea aristotelică: „nimeni nu e niciodată recunoscut.” Piesa reia o istorie din romanul „Străinul” (1942). De această „neînţelegere” petrecută într-un sat din Cehia ia notă „străinul” Meursault în închisoare, citind iar şi iar un articol de ziar lipit pe peretele celulei sale. O istorie neverosimilă – pe de o parte, firească – pe de alta… În sens existenţialist, la originea destinului uman stă fatalitatea „neînţelegerii”. Jan este singurul vinovat de „neînţelegerea” care va provoca o catastrofă şi îi va aduce sfârşitul. Personajul capătă accente tragice, ca autor fără de voie al propriului destin. Ispita jocului cu adevărul provoacă zeii, iar vina se plăteşte. Jan poartă răspunderea propriei sale morţi. „Nebunia” lui îşi primeşte „răsplata”.
Pentru Camus, hazardul şi eroarea sunt singurele certitudini ale existenţei umane: revolta împotriva absurdului existenţial e zadarnică. Pe acest determinism sumbru şi pe absurdul situaţiei tragice se sprijină şi Bocsárdi în montarea de la Timişoara. Jan (Georg Peetz) este un străin într-o lume pe care n-o recunoaşte şi care nu îl mai recunoşte. Jocul liniar şi aparent tern ascunde o mulţime de nuanţe fine: nefericită diplomaţie, subtilităţi, îndoieli, ezitări, teamă de realitate, – în fond – o tactică întortocheată către moarte. Mama (Ida Jarcsek-Gaza) şi Martha (Ramona Olasz) au sufletele arse şi obosite, sunt incapabile de emoţie într-o lume în care inima n-are ce căuta. Feţele sunt permanent încruntate, vocile – reci, scrâşnite. Prima lor scenă ar putea fi una casnică: mama îi scoate bigudiurile fiicei. Nimic matern / filial, însă, în atitudine şi gesturi. Dimpotrivă: bruscheţe şi un schimb de replici sacadate, aproape lătrate.
Totul e rece şi întunecat în hanul celor două femei. Lumina şi căldura sunt doar în visele Marthei, până şi hainele sunt negre, iar becul pâlpâie ritmic cu un sunet ars. Câteva pete de culoare, de un roşu sângeriu, apar în îmbrăcămintea Mariei, soţia lui Jan (Ioana Iacob). Vie şi pe cale de a da naştere unei noi vieţi, Maria vine dintr-o altă lume, dar nu se va mai întoarce în ea. Bătrânul servitor (Sorin Leoveanu) îi va refuza orice şansă la final. „Nein!” sună ca o vocaliză, dar este răspunsul unui procuror implacabil, deopotrivă martor omniprezent al existenţei supuse fatalităţii. Dumnezeul-clovn dă penele albe din tutuul lui Caligula pe fulgi negri la mânecile bufante ale costumului baroc.
Regizorul a lucrat cu aceeaşi echipă a spectacolului craiovean: decorul este imaginat de Bartha József, iar costumele de Dobre-Kóthay Judit. Spaţiile se succed într-un univers închis: sala mare a hanului devine una de aşteptare, un hol rece şi alb de spital, îmbrăcat în gresie şi faianţă, mărginit de geamuri mizere, prin care acţiunea e spionată când şi când. Camera lui Jan este drapată în negru, ca oglinzile în timpul doliului, iar deasupra patului de spital atârnă o lampă veşnic aprinsă. Şnurul soneriei pentru servitor devine frânghie de clopot sunând a mort. În spatele curţii scorojite a hanului, undeva, în fundal, se întrezăreşte singura sclipire a acestui univers închis, singura posibilă scăpare: apa. Dar este una mincinoasă: nu e decât licărul viclean al râului Styx, care barează drumul şi separă lumile, pe vii de cei morţi.
Partitura compusă de Köncsei Árpád acumulează gradat sunete originale: de la picături de apă şi picuri de violoncel până la sunete scrâşnite, precum dinţii Destinului. „Lumea asta n-are nicio noimă” – spune Camus prin vocea Marthei, fără a încerca să demonstreze lipsa de sens a existenţei. Lumea sa e, totuşi, o situaţie: ieşire sau capcană, spre care mergem singuri.
Pentru Bocsárdi, singurătatea umană duce la cunoaştere, e drept, dar şi la moarte. Omului singur îi este interzis accesul la iubire şi fericire, iar „teama de singurătate veşnică” este, de fapt, „teama că nu există răspuns”. Lumina, însă, nu poate veni decât din întuneric.
Print