Formula de one-man/woman show e din ce în ce mai întâlnită pe scenele din București sub diverse forme, fie că există un singur actor, fie că structura spectacolului se construiește pe baza mai multor monologuri de sine stătătoare. Știind cât de greu e ca un singur artist să aprindă flacăra curiozității în spectator și să o mențină pentru cel puțin o oră, mai că te duci cu inima chircită de teamă și de emoție pentru că ai senzația că urmează să asiști la o reprezentație în care se merge pe sârmă de la început până la sfârșit. Bucuria pe care o oferă un one-man/ woman show reușit diferă în nuanțe față de satisfacția care se naște după un spectacol de proporții medii, tot reușit. Te bucuri la fiecare scenă care își atinge scopul, la fiecare replică rostită cu efect, care atinge publicul și urmărești spectacolul cu sufletul la gură, odată pentru desfășurarea poveștii în sine și odată pentru tehnica, talentul și curajul artistului cu pricina. Într-un one-man/ woman show actorul este expus total; imediat observi dacă nu are dicție, dacă nu are charismă, dacă nu știe să se miște în spațiu și dacă nu reușește să capteze atenția spectatorilor, însă tot la fel de limpede îi reperezi și calitățile.
La Unteatru, Valentina Zaharia merge pe sârmă în „Lumea dinăuntru”, cu grijă să nu strivească inocența și fragilitatea copilăriei, apoi cu și mai multă delicatețe, să nu trădeze și să judece universul plăsmuit în mintea unei femei închise în propriul corp. Un one-woman show în care povestea își schimbă parcursul pe neașteptate și simți că aterizezi dintr-o lume diafană și roz, într-una luminată puternic de un alb rece, ca de spital. Totul începe cu povestea unei fetițe îmbrăcate în costum de dinozaur, care are prieteni imaginari, un ursuleț orb foarte atașat de ea, o mamă obsedată de dezinfectarea casei și o soră extrem de bolnavă. Singura dilemă serioasă în acel moment e câte trepte are scara, cincisprezece sau șaisprezece? O altă dilemă ar fi comportamentul mamei sale care o respinge, refuzându-i afecțiunea în urma unui stres prea mare cauzat de boala celuilalt copil, de un soț plecat la război, de obsesia de a nu pierde în ghearele morții pe nimeni drag. Valentina Zaharia joacă fetița prin ochii căreia îi cunoaștem familia, însă tot ea joacă și scurte momente în care e mama, sora și tatăl. În fața spectatorului se derulează o serie de imagini în care vizionează viața unei familii, narată cu nuanțe și umor de un copil. Aproape că seamănă cu secvențele unui film, în care deodată perspectiva se schimbă, anunțată însă de câteva intervenții la microfon menite să spargă „șablonul” și să te anunțe că urmează o rupere de ritm sau, mai bine zis, de lume.
Există spectacole care ar fi cel mai bine să rămână nepovestite, iar „Lumea dinăuntru” este unul dintre ele. Pentru că intri într-o lume, te obișnuiești cu ea, începi să o îndrăgești, să o înțelegi și deodată ești expulzat într-o încăpere cu o lumină care te face să închizi ochii pentru câteva secunde. Abia acum începi să te întrebi dacă nu cumva tot ce ai trăit înainte a fost o minciună, o iluzie atent croită de o minte captivă nu între patru pereți, ci în sine însăși. În spate, răsuflarea unui spectator s-a tăiat și trage rapid aer în plămâni în semn de uimire. În fața noastră, fetița s-a transformat într-o femeie care trăiește în moarte. În termeni medicali suferă de sindromul locked in. Însă pentru cei care nu au citit nimic despre spectacol înainte și nu au niciun fel de așteptări, reacția este chiar un suspin fugitiv declanșat de răsturnarea de situație complet surprinzătoare.
Catinca Drăgănescu creează din scrierile lui John Elsom un text unitar, care nici nu te îngroapă în ambiguități până nu le mai dai de capăt, dar nici nu-ți dezvăluie totul, nici măcar la final. De la întrebarea „câte trepte are scara?”, se ajunge la posibilitatea omului de a-și semna propriul contract pentru eutanasiere. Scara e întotdeauna cu dublu sens. Iar Valentina Zaharia poartă spectatorul prin două personaje aflate la extreme opuse și prin alte câteva mici fragmente de suflete care întregesc un puzzle care nu-și devoalează misterul nicicum. „Lumea dinăuntru” are încărcătura unui salt mortal formată dintr-un amestec de emoții dintre cele mai diverse și într-o continuă schimbare. Meritul Valentinei Zaharia e că le dozează cu precauție și, când e nevoie, îți dă motive să zâmbești, să te relaxezi, chiar dacă într-o notă ușor grotescă. Însă marele merit e acela că nu-ți relevă doar lumea dinăuntru, ci lumile, frumos expuse pe două voci complementare pe care le reunește prin prezență scenică și prin emoție.
Unteatru București
„Lumea Dinăuntru” de John Elsom
Regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie: Ioana Drăgănescu
Light Design: Dragoș Mărgineanu
Cu: Valentina Zaharia
Foto: Maria Ștefănescu
Print