Lumea noastră nu-i atât de rea precum se spune…

În loc de preambul:

Mă întreb câte s-au schimbat de un veac încoace… Europa şi Occidentul ne-au plantat democraţia, aşa cum tot ei au introdus agricultura modernă în Africa, transformându-i pe băştinaşi în muritori de foame, iar pe noi într-o mulţime de cetăţeni turmentaţi. Acum, în prag de alegeri, îmbibaţi de aburii consumismului, o întrebăm mereu pe Coana Zoiţica mass-media cu cine să votăm. La rândul ei, aşteaptă depeşa care va veni negreşit, dar, ca întotdeauna, din altă parte. Iar noi ştim deja că acel nume nu va aduce nimic nou şi că va trebui să ne descurcăm cum putem, ca şi până acum, pururea şi în vecii vecilor…

Caragiale – O scrisoare pierdută – Cetăţeanul turmentat – Ion Brezeanu:

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici nu s-ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni […]să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.[1] “Nefăcut”, “nedospit”, “neisprăvit”, “nedesăvârșit” – sunt doar câteva dintre epitetele aplicate poporului român de către gânditorii de la cumpăna veacurilor XIX – XX. Peste toți, însă, domnește inteligența lui Caragiale, cunoscător suveran al sufletului omenesc, dar și al moravurilor unei epoci, ale unui spațiu geografic pe care a ales (de bunăvoie) să îl părăsească. Cunoscător genial și lucid al lumii sale româneşti, dramaturgul a preferat varianta germană: M-am exilat și atâta tot. Aerul aici îmi priește […] și nu am ce căuta acolo unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit.[2]

Dar numai geniul său putea face ca într-o astfel de societate, ce a pierdut cultul pentru valorile umane autentice, onestitatea să apară ca viciu, iar personajul “vicios” să fie înzestrat cu toate calitățile ce lipsesc cetățenilor “onorabili”. Cetățeanul turmentat dintr-O scrisoare pierdută poate fi considerat unul dintre cele mai subtile trucuri dramaturgice ale lui Caragiale. Ușor “turmentat”, el face parte dintre aceia care, neavând aspirații sau pretenții politice, se încolonează disciplinat în șirul celor care așteaptă cuminți (sau nu) numele candidatului ce trebuie votat. Opțiunea sa este aceea de a nu încerca o opțiune proprie, fapt ce îi asigură liniștea și îl ferește de riscul de a fi izolat într-un cerc în care de-abia intrase. Cetățeanul turmentat tulbură și bulversează lumea, prin deposedarea de scrisoare, dar tot el restabilește liniștea (inițială?), dezvelindu-i dimensiunea ridicolă.

Figură secundară, erou cu apariție tardivă în piesă, precum mulți alți semeni de-ai săi caragialeni, Cetățeanul turmentat este descris de Zoe Trahanache drept un om onest, un om admirabil, fără pereche, total diferit de acele personaje care, după deznodământul piesei, se întorc în punctul în care s-au aflat la început, dar împreună cu conștiința ticăloșiei lor […] Paradoxul lor este că, după ce au absolvit în chip lamentabil un examen de viață sau de conștiință, în cursul căruia au vrut să-și extermine adversarii, să se răzbune sau măcar să-i facă de râs, ei recurg la masca ipocriziei și se împacă suspect de repede, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci.[3]

Cetățeanul turmentat este conștient de valoarea lui numerică în calcului votului censitar (replica Sunt alegător? este echivalentă cu Reprezint un vot!), dar are “problemele” psihologiei poporului român descrise de Dumitru Drăghicescu în a sa monografie. De la “vițiul” băuturii, imposibil de drămuit în asemenea momente de sărbătoare electorală în urbe (piesa se termină cu un chef: toată lumea cu borcane de băutură în mâini… – pahare de șampanie se împart numai “fruntașilor”…) până la alte trăsături caracteristice ale neamului: Da! Vom lupta contra… (sughițând și schimbând tonul)… adică nu… Eu nu lupt contra guvernului!… (Cortina)

Cu toate acestea, Sică Alexandrescu și Radu Beligan notau în Caietul de regie pentru “O scrisoare pierdută” (una din cele mai cunoscute montări ale piesei, la Teatrul Național București) că personajul Cetățeanului turmentat nu trebuie să exagereze șovăiala și sughițurile. Va sughița și va șovăi numai în locurile indicate de autor (îndeosebi sughițurile sunt absolut obligatorii în locurile indicate.)[4] De altfel, Sică Alexandrescu, la fel cu înaintașul său Paul Gusty, a urmat linia “clasică” a regiei acestui text, inaugurată de C.I. Nottara la premiera din 13 noiembrie 1884, în maniera dorită de Caragiale, care a supravegheat îndeaproape repetițiile. La primele spectacole, rolul Cetățeanului turmentat a fost interpretat de Mihai(l) Mateescu, dar celebră rămâne creația lui Ion Brezeanu, unul dintre actorii preferați de dramaturg. Într-un articol dedicat acestuia, Caragiale ne dă o cheie importantă pentru întreaga sa dramaturgie: “Acest Cetățean turmentat se ridică sus și ia proporțiile unui tip abstract: simbolul unui popor întreg… Uite-l! În schimbul unei închipuite îndreptățiri de sufrag, el este aici îmbrățișat, aici îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit; rând pe rând aplaudat, huiduit, ridicat în brațe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat și mistificat, arareori parcă și-ar înțelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc buimăcit de câte ori i se-ntâmplă; mâhnit, dar tot glumeț; beat dar cu minte, vițios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce pricepând tulbure, simte limpede ce se face cu dânsul, apoi recăzând de bunăvoie în amăgire ca într-o ultimă scăpare posibilă, urmărește cu tenacitate suprema lui mângâiere – sâmburele mistificării, rădăcina soartei lui; caută mereu și fără preget să afle, până nu se-nchide urna, el!…pt cine votează? el!… Și-n sfârșit lumea noastră nu-i atât de rea precum se spune! – I se dă mângâierea; află de la doamna Trahanache pentru cine votează și triumfător, aleargă să-și exercite suveranul! Dreptul de a stăpâni liber prin liber sufrag.”[5]

De altfel, actorul Ion Brezeanu este și „responsabil” pentru una din cele nouă modificări de replici dintr-O scrisoare pierdută – admise a fi rostite pe scenă de Caragiale, dar neintegrate de acesta în textul tipărit al piesei. În timpul repetiției generale, la ultima ieșire din scenă, Cetățeanul turmentat a fost „autorizat” să răspundă la mulțumirile Joițichii, în loc de Nu mai e vreme… se-nchide alegerea cu: Nu mai îmi săruta mâna, că se-nchide urna![6]… Aceasta în condițiile în care scrupulozitatea profesională a lui Caragiale, meticulozitatea sa născută din respectul pe care îl avea pentru cuvântul scris, precum și stăruitoarele sale recomandări de a i se respecta punctuația și ortografia erau binecunoscute în epocă, atrăgându-i porecla de “Moș Virgulă”.

Şapte Scrisori pierdute bucureştene. Mini-spectacologie:

La doi ani după cutremur, intrase deja în joc a doua distribuție, cu Victor Rebengiuc în rolul lui Tipătescu, Mariana Mihuț în Zoe și Fory Etterle în Dandanache. Cetățeanul turmentat a rămas Aurel Cioranu, iar Cațavencu – Octavian Cotescu, cel care, poate, prin creația sa, l-ar fi convins pe Caragiale cel inflexibil să modifice și niște didascalii. Actor inimitabil, detașându-se (auto)ironic de personaj, Cotescu a pătruns în profunzime psihologia poporului român, materializată în texte de Caragiale, Mazilu sau Băieșu. Și va rămâne acel tip unic, care face tot timpul joc dublu în scenă, care îşi joacă eroii, care nu se scufundă în personaj ca într-o apă, nu pluteşte, ci învaţă febril, în sensul şi chiar împotriva curentului interior al acestuia – după cum mărturisea într-un interviu.

Un an mai târziu, în 1980, o altă șansă: O scrisoare pierdută la Teatrul Național București, în regia lui Radu Beligan, care opina: Cred că marea vină a regiei moderne și de care acum se ferește este aceea că a vrut să întoarcă textul pe dos. Să facă exhibiții palpitante și teribiliste, ignorând încărcătura reală a textului. Caragiale este atât de mare și atât de modern, încât noi trebuie să fim permanent atenți să-l valorificăm numai și numai în spiritul lui.[7] În rolul Cetățeanului turmentat: profesorul Dem Rădulescu (interpret al lui Farfuridi în montarea paralelă, de la Teatrul Bulandra). Spectacolul avea să fie reluat și la sfârșitul deceniului (premiera: 12 octombrie 1989), în aceeași distribuție a rolurilor principale, poate pentru a echilibra piesajul teatral bucureștean, ce avusese parte, cu un an înainte, de o viziune regizorală controversată.

Căci, în 1988, venise rândul unui alt regizor-unicat să pună în scenă O scrisoare pierdută: Silviu Purcărete, la Teatrul Mic, pe muchie de cuțit între dramă și comedie[8], dar respectând cu sfințenie replica lui Caragiale, pe linia deschisă cu două decenii în urmă de Lucian Pintilie în D’ale carnavalului. Opera scenică de azi va stârni probabil controverse. Dar va dăinui dincolo de ele. Mult.[9] – își încheia premonitoriu Valentin Silvestru cronica din România literară. Căci trei dintre criticii importanți ai vremii (Valentin Silvestru, Dinu Kivu, Ileana Lucaciu) mărturiseau (cu inocență mascată?) în articolele lor că nu au înțeles opțiunea lui Purcărete pentru un travesti în rolul lui Agamiță Dandanache – Leopoldina Bălănuță, care apărea în costum de vampir (Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir? – Unul… unul care suge sângele poporului…) Dar îl remarcau pe Cetățeanul turmentat: Gheorghe Visu își desenează personajul cu finețea parcimonioasă care îl caracterizează[10]. La vremea aceea, triumful premierei, însă, urma să se transforme până dimineața, în coșmarul unei anchete de securitate fără precedent, când până și reprezentanții publicului au trebuit să explice de ce se bucuraseră și aplaudaseră furtunos.[11]

Fascinant este faptul că, deși este plin de aluzii politice și de întâmplări scoase din realitatea imediată, teatrul lui Caragiale continuă să ne vorbească și astăzi, cu aproape aceleași elemente cu care a făcut-o și în trecut.[12] Spectacolul lui Purcărete, prin scenografia Mariei Miu, ce populase spațiul domestic cu elemente kitsch, specifice pentru gustul eroilor, va fi însă doar începutul montărilor controversate ale Scrisorii pierdute. În continuare, pe primul loc al unui astfel de clasament pare să rămână producţia lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul Național București (premiera: 18 septembrie 1999), o montare kitsch asumat, în scenografia lui Sever Frențiu. La zece ani de la evenimentele din 1989, Tocilescu “actualiza” piesa, aducând-o cu umorul și aroganța care îl caracterizau într-un prezent istoric. În rolul Cetățeanului turmentat – un alt profesor: Radu Gabriel.

Însă nostalgia controversatei producţii a lui Tocilescu pare să bântuie teatrul românesc. În 2007, regizorul-profesor Doru Ana propune o nouă variantă actualizată a piesei, pornind de la un spumos spectacol studenţesc din UNATC. Transplantat pe scena Teatrului Bulandra, cu actorii trupei în distribuţie, spectacolul câştigă în maturitate, fără a pierde din umor. Şi până şi cei mai vehemenţi apărători ai clasicităţii lui Caragiale au fost puşi în faţa unor tipuri umane şi a tiparele lor comportamentale perfect valabile în contemporaneitate. Cetăţeanul turmentat e construit de Lucian Ifrim ca microbist abţiguit, dar sufletist.

În fine, cea mai recentă montare bucureşteană vine de la Teatrul de Comedie, din stagiunea trecută, în avanpremiera unui alt an aniversar – 2012. Îi aparţine regizorului Alexandru Dabija, căruia îi dăm cuvântul: Trebuie să scăpăm de imaginile pe care le avem în cap şi în urechi, imaginile acestui “Hamlet” al Comediei Româneşti […] Spectacolul nu are nicio legătură cu politica, deşi piesa se duce singură în politică.[13] Mai ales printr-un Caţavencu neaşteptat: Marcel Iureş. În rolul Cetăţeanului turmentat, într-un travesti la vedere, Dorina Chiriac porneşte de la bufonul shakespearian asexuat, uzitând apoi toate procedeele deprinse la şcoală şi dobândite de-a lungul anilor de experienţă comică.

---