De ce îşi împarte Lear regatul? Un adevărat mister shakespearian care a primit atâtea răspunsuri câte montări şi încă alte zeci în plus, dezvoltate în exegeze ale unor oameni serioşi şi conştiincioşi. Un răspuns final şi definitiv nu s-a găsit. Speculaţiile se învârt în jurul aceluiaşi principiu al orgoliului, fie că îl numesc orbire, moft sau nechibzuinţă. Deseori Lear e văzut ca un bătrân obosit de putere şi dornic de linguşiri sau un tiran hachiţos, condus de impulsuri de moment. Destul de rar ne întâlnim cu un Lear iubitor, sigur pe sine, care acţionează în deplină cunoştinţă de cauză, conştient şi asumat.
Gavriil Pinte, în spectacolul său „În inima nopţii – Episodul Lear”, îi atribuie regelui shakespearian această dimensiune a blândeţii, a dragostei oarbe, care îl va duce pe calea nebuniei lucide. Scenariul conceput de regizor împreună cu George Banu şi Monique Borie concentrează piesa în câteva pagini de text. În puţine replici cheie, întregul parcurs al lui Lear e fortificat cu acţiuni concrete, într-o mişcare ca de metronom, pe o şină scurtă plasată în mijlocul spectatorilor aflaţi într-un spaţiu relativ închis, în mijlocul nopţii şi al oraşului.
Pornind de la spaţiu şi timp, scenariul de joc capătă un sens bine definit: înauntru şi în afară, aici şi acolo – zgomotele temperate ale nopţii completează universul sonor, iar spectatorilor „legitimi” li se adaugă privitorii de ocazie din spatele pereţilor mobili. Odată început spectacolul, convenţia îşi intră în drepturi şi orice element exterior devine parte a construcţiei. Lear intră în scenă şi păşeşte pe şine, purtând regatul în braţe sub forma a trei ouă de dragon abia dezgropate, pline de lut, pe care le spală ritualic. Începutul repetat de trei ori, ritmul cadenţat al mişcărilor, fluiditatea lor, oferă un context clar şi plasează personajele într-un raport care se va dezvolta ca un bulgăre de zăpadă, prin acumulări şi creşteri de tempo.
Soluţiile regizorale-simbol, ideea susţinută cu fiecare scenă, consistenţa şi emoţia metaforelor folosite cu mult rafinament şi citatele culturale folosite cu măsură şi sens fac ca acest episod din inima nopţii să aibă forţă estetică. Invenţiile pe cât de simple, pe atât de puternice, rezolvările de efect, sugestia unor detalii şi multitudinea de trimiteri la arhetipuri construiesc un univers bogat şi o atmosferă densă, în care spectatorul captiv între pereţi transparenţi e invitat la o interpretare continuă a semnelor. Gândirea e stimulată în aceeaşi măsură cu simţirea. Spectacolul, pe cât de sugestiv, pe atât de codat se adresează unui spectator dornic de a fi impresionat nu doar epitelial, ci mai ales intelectual.
Scenele se succed, iar imaginile create îşi adună forţele. La un moment dat aştepţi cu sufletul la gură fiecare nouă surpriză. Şi nu vei fi dezamăgit, ci, dimpotrivă, zâmbeşti încântat de interpretarea personală a unui limbaj personal cu accente de universalitate. Exilaţii îşi schimbă pantofii cu bocanci grei şi pornesc într-un drum al mersului pe loc într-un subteran cu piedici şi efort. Patru ligheane găurite şi sunet de toacă ruginită creează o furtună-simbol. Bufonul se triplează în persoană şi face schimb de haine, mască şi pălării cu Edgar şi Kent, iar el însuşi rămâne cu funcţia sa de înţelept amar, condamnat să spună Adevărul, ca martor neputincios al tragediei existenţiale, pe care o explică privitorilor inocenţi. Goneril şi Regan îşi declamă „iubirea” în recitaluri mimate de muzică barocă sugrumată de tonuri înalte şi onomatopeice. Drezinele vin şi pleacă şi strivesc sub roţi destine loiale şi vieţi. Edgar, supravieţuitorul masacrului împinge anevoios un întreg cortegiu de crime şi morţi. Edmund îşi înroşeşte palma într-o cuvă cu vopsea şi anunţă măcelul ce va să fie. Lear îşi blesteamă fiicele la microfoane care sângerează. Bufonul trage după sine un alai de pantofi în descreştere, de la bocanci negri, la botoşei albi de nou-născut, ca o istorie damnată a se repeta. Ca doi bufoni becketieni, Lear şi Gloucester cel orb împart o valiză sub un pom desfrunzit şi trist. Imagini puternice, simboluri şi trimiteri culturale care se completează rotund într-o sferă de sensuri conotative surprinzătoare.
Actorii oficiază pe scenă un ritual al crimei, al trădării, al vinei şi al pedepselor care se cer ispăşite. Şerban Borda cu statură de erou şi blândeţe de copil este un Lear iubitor şi blând. George Voinese, Gloucester cel credul, îi seamănă fizic şi îi dublează nebunia şi orbirea. Angela Tanko şi Anda Tămăşanu – Goneril şi Regan – sunt ca eriniile crude, care îşi pedepsesc tatăl pentru prea multă iubire. Georgia Căprărin este Cordelia a cărei tăcere vorbeşte şi alină. Mirela Lupu este Bufonul înţelept care suferă şi ocroteşte. Ciprian Ciuciu, un Edgar devenit bufon fără voie, sensibil şi calin pornit fără voie pe un drum iniţiatic la capătul căruia devine trist supravieţuitor al tragediei. Alin Stanciu – Edmund cel seducător şi pervers care omoară din calcul şi frustrare. Sebastian Lupu e Kent cel loial, continuu prezent şi concentrat, devotat până la sacrificiu. O trupă care funcţionează la unison şi creează o lume.
„În inima nopţii – Episodul Lear” este un spectacol, paradoxal, solar. Frumuseţea estetică, bogăţia de sensuri şi forţa expresivităţii mijloacelor transformă acest parcurs tenebros într-o călătorie spre lumină. Întunericul în care se afundă personajele e inundat de lumina plăcerii de a viziona un spectacol solid, consistent şi încărcat de iubire.
Teatrul „Regina Maria” Oradea
„În inima nopţii – Episodul Lear”
Scenariu: Gavriil Pinte
Insertii: George Banu si Monique Borie
Regie artistică: Gavriil Pinte
Scenografie: Roxana IonescuDistribuţia:
Lear: Şerban Borda
Gloucester: George Voinese
Goneril: Angela Tanko
Regan: Anda Tămăşanu
Cordelia: Georgia Căprărin
Bufonul: Mirela Lupu
Edgar: Ciprian Ciuciu
Edmund: Alin Stanciu
Kent: Sebastian Lupu
Intendent 1: Emil Sauciuc
Intendent 2: George Doneti
Print