Am devenit comozi şi superficiali. Ca într-o glumă proastă, am permis cu bună ştiinţă ca aleatoriul să ne devină principiu de viaţă. Totul e facil, ne lăsăm sufoaţi de consumabile pe care le stoarcem până la ultima picătură, când de fapt noi suntem cei excedaţi de o realitate în care nimic nu mai durează mai mult de câteva clipe. Rapid, superficial, banal. Nu mai avem nici timp, nici gust pentru profunzime, pentru lucruri serioase; ne plictisim repede şi suntem gata obosiţi. Ce atâta zbatere, pentru ce atâtea întrebări în jurul cozii? Like-ul şi Share-ul sunt cu mult mai comode. De ce să ne mai batem capul când totul se poate rezuma într-un click? Şi tot scrollând prin viaţă ajungem să ne temem de cea care pulsează dramatic şi gâlgâie de patos. Amorfi şi livizi, stăm chirciţi în faţa capodoperelor şi nu mai ştim cum să ne raportăm la semnele de întrebare care se ridică semeţe în faţa noastră. Ne temem de ele ca de nişte instrumente de tortură şi închidem ochii.
E nevoie de mult curaj şi minte limpede pentru a propune astăzi spectacolul „Karamazovii” după romanul lui Dostoievski. Nona Ciobanu a făcut acest pas în gol şi a montat la Teatrul Mic scenariul scris de Horia Lovinescu şi Dan Micu. Fără nostalgii, fără stereotipuri, fără parfum de Rusie de secol al XIX-lea. Frust, în tonuri de gri, într-un decor care macină la propriu personajele, devenind la rândul său personaj, în lumină rece, fără plasă de salvare.
Pariul este cel al interpretării actoriceşti. Contextul în care trupa se desfăşoară oferă premisele unui mare spectacol. Decorul semnat de Peter Košir şi Nona Ciobanu se metamorfozează cu fiecare scenă şi are propria lui viaţă – o lume de beton şi fier ruginit care se frânge odată cu vieţile şi conştiinţele celor cinci Karamazovi prinşi între patimă, raţiune şi vină ca într-o închisoare a existenţei în păcat. Costumele Doinei Levintza aduc pe scenă rafinamentul aristocraţiei ruse prin greutatea şi texturile materialelor şi totodată croiala în multe colţuri duce cu gândul la o viaţă interioară sfâşiată, purtată la exterior cu ultimele eforturi de eleganţă. Muzica lui Vasile Şirli dă un ritm exact spectacolului. Fondul sonor bogat care curge dens căptuşeşte şi irigă sănătos această lume bolnăvicioasă. Cântecele introduse sunt puncte nodale care fac ghem sensuri şi sentimente, iar acordurile celor câteva instrumente folosite te fac să plonjezi abrupt în mijlocul vortexului de nervi încordaţi şi inimi sângerânde.
Distribuţia funcţionează destul de unitar, însă diferenţa în forţa de transmitere a mesajului fiecărui personaj stă în gradul de înţelegere şi permeabilitatea la emoţie a fiecăruia. Asumarea şi atenţia sunt, însă, evidente la fiecare în parte. Gabriela Iacob (Katia) şi Simona Mihăescu (Gruşenka) nu au forţa necesară pentru a depăşi stadiul de corectitudine şi bune intenţii. Fără exagerări, fără oestentaţii, au un parcurs consistent, însă liniar şi destul de şters. Oana Albu (Rakitin, Procurorul) este surprinzătoare ca apariţie şi dublează imaginea stranie cu o interpretare a răutăţii şi a perversităţii cu multe nuanţe, care forează adânc, în rolul lui Rakitin. În partea a doua robotizarea şi vocea metalică nu ajută foarte mult deznodământul şi monologul final care încheie spectacolul la o temperatură cu mult prea joasă faţă de restul parcursului scenic.
Bogdan Talaşman (Smerdiakov) mizează excesiv pe forma de expresie şi cu toate că intenţiile şi relaţiile sunt juste, iar organicitatea sa răzbate dincolo de tonuri înalte şi grimase, senzaţia rămâne cea de formă care depăşeşte conţinutul, iar acest personaj, poate cel mai ofertant, rămâne la nivel de schiţă. Radu Zetu (Mitea) are prestanţa care să îl impună ca pe un veritabil vulcan în erupţie. Cu statură de soldat şi temperament violent, cu forţă şi încredere în sine, reuşeşte să creioneze un personaj aşa cum ţi-l poţi închipui, fără prea mari surprize în prima parte. Momentele în care lasă garda jos şi sondează adevărul sensibil al personajului sunt cele în care ochii lui îţi atrag atenţia şi îl crezi până la capăt. Marian Râlea (Feodor Pavlovici Karamazov, Străinul) accentuează până la refuz latura de măscărici a acestui tată de ucigaşi. Accesează zona lui de confort şi se lasă purtat de bufonadele are îi sunt familiare, devenind strident în contextul general. În scena de final capătă puţină consistenţă şi voluptate, însă alinturile şi candoarea sa nu îşi găsesc locul potrivit.
Cristian Iacob (Ivan) oferă un recital actoricesc în adevăratul sens al cuvântului în monologul Marelui Inchizitor. Întreg parcursul său are o coloană vertebrală puternică, pe care construieşte cu luciditate şi jonglează cu sentimente. Este actorul seducător care conduce rolul şi spectatorii cu mână sigură. Şi cu atât mai mare, atunci, devine distanţa dintre rafinamentul actoricesc din prima parte şi forma îngroşată din final, când nebunia îmbracă haina exterioară a rictusurilor şi a un tehnici superficiale.
Rareş Florin Stoica (Alioşa) este cel care aduce în scenă cea mai mare doză de adevăr. Cu puţine replici, dar o prezenţă copleşitoare, oferă echilibru şi aduce cu sine o lumină aparte. Îi cauţi mereu ochii, reacţiile sale abia schiţate se insinuează pe sub replicile celorlalţi şi le potenţează. Îi observi mâinile expresive şi ţinuta lui te duce cu gândul la un axis solid în jurul căruia s-a construit această lume. Şi face totul cu economie de mijloace, tensiune şi asumare şi nicio urmă de ostentaţie. Este cel mai complet personaj, citeşti în el ca într-o carte deschisă şi te laşi uimit de forţa din spatele ochilor care vorbesc.
„Karamazovii” este un spectacol care se ia în serios. Nona Ciobanu a construit o lume autentică, în care sentimentele profunde gravitează în ritm contemporan. Povestea rămâne la stadiul de flashuri concentrate faţă de cea din roman, însă e dezvoltată just cu mijloace teatrale. Câteva inserturi inutile, o tabletă introdusă fără prea multă utilitate de sens şi voci distorsionate de dragul efectului şi un final neconcludent sunt singurele minusuri care umbresc această realizare. Dar dincolo de păreri de rău şi ce ar fi fost dacă… Teatrul Mic a câştigat un spectacol-bornă pe care poate construi mai departe.
Teatrul Mic
„KARAMAZOVII” scenariu de Horia Lovinescu și Dan Micu
Regia și adaptarea: Nona Ciobanu
Scenografia: Peter Košir, Nona Ciobanu
Costume: Doina Levintza
Light-design: Iulian Bălțătescu
Proiecție video: Peter Košir
Muzica originală: Vasile Șirli
Pregătirea muzicală: Nadia Trohin
Distribuția: Marian Râlea, Cristian Iacob, Radu Zetu, Rareș Florin Stoica, Bogdan Talașman, Oana Albu, Simona Mihăescu, Gabriela Iacob, Ion Lupu, Avram Birău, Petre Moraru, Alina Petrică
Print