Există teritorii întregi în artă care nu sunt niciodată descoperite, dezvăluite, până la capăt. Există destui creatori și creații despre care s-a spus totul, dar care continuă să „reziste la interpretare”, fiindcă interpretarea nu reușește să cuprindă totul. Individualități, opere, momente – asimilate în arta de azi, dar care au nevoie de redescoperire. Unul dintre creatorii fără de care arta spectacolului ar fi fost azi alta rămâne balerinul rus Vaslav Nijinski și se impune acum, în secolul XXI, când lumea dansului a atins zone cândva de nebănuit, redescoperit.
La noi, redescoperirea începe anul acesta cu o carte publicată în premieră. În seria restituirilor necesare, în Colecția Yorick a Editurii Nemira, s-a publicat recent un document care oferă o incursiune amplă în lumea unui geniu. Tradus de Raluca Rădulescu, „Jurnalul necenzurat” al lui Vaslav Nijinski își primește acum, la o sută de ani după ce a fost scris, expresia în limba română. Pe 5 iunie, despre creația și spiritul celui mai mare balerin din toate timpurile, din ale cărui mărturii a citit actorul Marius Stănescu, au discutat invitații la lansarea volumului: dansatorul, coregraful și regizorul Răzvan Mazilu, actorul și dansatorul Ștefan Lupu, criticul de teatru Maria Zărnescu, alături de Raluca Rădulescu, traducătoarea volumului.
Apele tulburi ale geniului sunt teritoriul în care pătrunde, încă de la primele rânduri, cel care deschide cartea cu însemnările febrile pe care artistul le făcea cu scurt timp înainte de a părăsi definitiv scena, la nici treizeci de ani, când își nota, în stilul fragmentar specific jurnalului, stările. În acest ținut în care cuvântul „eu” se regăsește, obsesiv, de câteva ori în fiecare frază a pătruns Raluca Rădulescu, decoprind acolo adâncimi greu de redat. „Probabil că este, cumva, cea mai apăsătoare traducere pe care am făcut-o până acum”, a comentat traducătoarea. „Mi-aduc aminte cum m-a încântat și m-a luminat când i-am tradus pe Stanislavski și pe Tarkovski, ca să nu mai zic când am tradus lecțiile de regie ale lui Vahtangov sau chiar când am tradus piese foarte triste. Când am încheiat acest jurnal, însă, chiar am răsuflat ușuată, căci ieșeam din mintea unui om unde chiar era greu de trăit. Niciodată, când am terminat o traducere, nu am ieșit atât de apăsată. Sper să fie o lectură interesantă, din care să înțelegem că viața ne poate oferi orice și să ne bucurăm de ce avem noi aici și acum.
Un document al suferinței
Pătrunzând în universul personal al creatorului, acolo unde lumina coexistă cu întunericul și împreună dau naștere nuanțelor, contradicțiilor și, mai ales, paradoxurilor, însemnările lui Nijinski, balerinul fără egal, s-au constituit în primul rând într-o mărturie a suferinței.
Dacă pentru amatorii de povești senzaționale din biografia geniului jurnalul înseamnă prea puțin, pentru artiști și pentru iubitorii de artă mărturisirile lui, pe care s-a gândit inițial să le publice sub titlul „Sentimentul”, eul din jurnal „este dureros”, a explicat Maria Zărnescu, trimițând la o altă mărturie copleșitoare a suferinței, ivită cu un secol înainte, „Însemnările unui nebun” de Gogol. Și fluxul conștiinței, așa cum l-a impus James Joyce la începutul secolului XX, poate fi un reper, privit însă, potrivit vorbitoarei, din altă perspecctivă: „Diferența este că aici celebrele fraze kilometrice sunt înlocuite de propoziții extrem de scurte, sacadate, seci, paradoxale, care par uneori puerile. Nimic însă pueril în cartea lui Nijinski, unde e o continuă căutare de sine și de Dumnezeu. E un delir mistic pe alocuri, o perpetuă raportare la Dumnezeu și la propria persoană, condamnând idei, condamnând obiceiuri sau alte persoane, cu care însă se va identifica imediat. Continuă într-o mesianică preluare a păcatelor acestora. Subiectele sunt imaginabile: de la Dumnezeu la Darwin, de la maimuță la Buddha, de la evrei la păduchi. Sunt propoziții care se contrazic în următoarea propoziție. La fiecare pagină sunt perechi: bine vs. rău, simțire vs. rațiune, creion vs. stilou etc.”
Dansul înainte de toate și mai presus de orice
Nu o incursiune într-un laborator de creație este jurnalul, nu un crez artistic explicit formulează el, nu o estetică afirmă și nici un fel de „teorie” nu propune în însemnările strânse în aceste pagini, după cum s-a discutat la lansare. Arta dansului rămâne sub auspiciile abstracțiunii și ale spiritului și privește spre înălțimile pe care le poate atinge ființa umană.
Dincolo de considerații autobiografice, de evocări din copilărie și adolescență, de portrete mai mari sau mai mici ale oamenilor importanți din destinul său, jurnalul dezvăluie, contrariant, chipul unui artist care „va rămâne întotdeauna ancorat în precepte morale”, a comentat Maria Zărnescu: „Era un om care citise Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Pușkin, Maupassat, Zola, dar îl citise și pe Shakespeare. «Dumnezeu e bufon, iar eu sunt Dumnezeu», susține Nijinski. «Noi suntem Dumnezei, voi sunteți dumnezei.» Mi-am mai permis să fac o paralelă, cu un artist important al secolului trecut: Jimi Hendrix. Și acolo un management ciudat, la un moment dat, l-a trimis prea iute, prea curând într-o zonă în care poate nu trebuia atât de tânăr să se îndrepte. Poate că și structura dificilă a artistului a fost de vină, poate și destinul. Dar Nijinski, poate ca toți artiștii, va repeta în jurnal pe viață: «Eu sunt iubire».”
Un „nebun” într-o lume nebună
O lumă nebună, care dorea să se elibereze de sub tirania tabuurilor a întâlnit Nijinski în Occident, la Paris, acolo unde a cunoscut gloria. Prin ce anume a fost arta lui un șoc pentru contemporani a explicat la lansare Răzvan Mazilu, contextualizându-i creația: a impus o tehnică masculină pentru balerin, care până atunci avea doar funcție de partener, și „a inventat și a oficializat postura en dedans, ceea ce părea inacceptabil în epocă, până atunci dansându-se en dehors”. Și, mai mult decât atât, a avut curajul de a transforma baletul, o artă încorsetată în tehnică, în cu totul altceva, propunând o viziune curajoasă care avea să inspire baletul expresionist și dansul contemporan.
Pe scurt, portretul lui Nijinski schițat de Răzvan Mazilu ar arăta astfel: „Baletele Ruse, această mare companie condusă de Serghei Diaghilev, cucerise Occidentul, cucerise Parisul prin valoare spectacolelor, dar mai ales prin exotismul cu totul nemaivăzut al Rusiei, al spiritului rusesc, care contrapuncta tot franțuzismul și toată prețiozitatea și așa invadase scena franceză. În Preludiu la după-amiaza unui faun, un balet scurt, a spart foarte multe tabuuri. A adus pe scenă un erotism curajos, până atunci baletul fiind cu precădere ceva doar estetizant și convențional. Nijinski a șocat Parisul: jumătate din sală îl aplauda, jumătate îl huiduia. La final, el, care dansa Faunul, făcea dragoste cu eșarfa nimfei cu o gestică destul de ostentativă. Imaginați-vă ce șoc a produs la începutul secolului XX! Nu a montat foarte mult, dar cele trei balete pe care le-a pus în scenă au influențat mult istoria dansului, precum și sculptura, pictura, artele spectacolului. Era o nebunie superbă în epocă. Diaghilev, care l-a propulsat pe Nijinski și apoi cu aceeași putere l-a dat la o parte, este el însuși protagonistul unui destin ieșit din comun. Se spune că i s-a prezis că o să moară pe ape. Atunci, de frică, el nu a plecat cu Baletele Ruse în turneu în America, unde se mergea cu vaporul. Ei bine, a murit la Veneția… Revenind însă la Nijinski, cum altfel ar putea fi destinul unui geniu, dacă nu tragic?”
O lecție de curaj peste timp
Cum privește un dansator de azi spre personalitatea lui Nijinski? În lipsa înregistărilor, reconstituit din mărturiile contemporanilor, din câteva fotografii minunate păstrate dintr-o mulțime de imagini distruse, precum și din studiile de specialitate, Nijinski rămâne în sfera legendarului intangibil. Jurnalul însă, document direct, cel mai direct, poate deschide o altă cale de acces.
Ființa contradictorie a dansatorului a fost și subliniată de Ștefan Lupu, actor și dansator din noua generație. Mai presus însă de tehnica extraordinară, rămâne, a susținut acesta, un destin excepțional, din care se poate desprinde, peste timp, și o lecție: „Ce am învățat eu azi, acum, de la el este că trebuie să-mi păstrez în continuare curajul, curajul de a propune lucruri îndrăznețe în arta mea, trebuie să-mi pătrez nebunia artistică și să încerc să caut și să descopăr forme noi, ca Treplev, nu-i așa? Sinceritatea cu care Nijinski spune aici tot ce gândește m-a cucerit. Citindu-l, am hotărât să descopăr mult mai multe lucruri despre el și să fac o documentație mult mai amănunțită. El dansa pentru că simțea asta, nu pentru că venea publicul să-l vadă. Asta m-a impresionat. Iar faptul că a trebuit să renunțe la absolut tot la 29 de ani mi se pare îngrozitor. M-am pus în situația lui și am înțeles. Asta îmi dă curaj să merg mai departe în nebunia mea artistică, să creez și să ofer ceva din sinceritatea mea și din dicteul meu artistic. Și aș vrea să sfidez gravitația și să rămân și eu în aer cel puțin o secundă!”
Print