Românul e dat în mă-sa; se plânge toată ziua că n-are de niciunele, dar descurcă el, se descurcă. O replică-refren a unui primar mioritic din filmul lui Lucian Pintilie „Balanţa”. Definitorie şi definitivă. Douăzeci și patru de ani mai târziu, o tânără îşi întreabă pervers-inocent tatăl M-am descurcat, nu? în filmul lui Cristian Mungiu „Bacalaureat”. Arta de a face compromisuri este o ştafetă invizibilă predată peste timp, din generaţie în generaţie. Un meşteşug perfectibil, upgradat din tată în fiu, devenit motto al succesului în viaţă.
„Bacalaureat” este un film despre iubire, sacrificiu, vieţi ratate şi şanse scăpate printre degete. Despre răul care poartă masca binelui şi intenţii bune care pavează drumul spre eşec. Oglinda fisurată de atâtea reflexii strâmbe a unei lumi pe care o cunoaştem prea-bine. Lumea lui „haideţi să rezolvăm cumva”, „aranjăm noi” „vedem cum facem”, „ne înţelegem, că doar oameni suntem”. Încrengătura de mici favoruri, atenţii şi servicii se ramifică viguros şi se îndoaie grotesc sub propria greutate. Un copac falnic şi putred la umbra căruia ne-am obişnuit să trăim. De la şuntarea cozii la pâine, la celebrul „plic medicinal”, de la biletul netaxat în tramvai până la mituirea unui tribunal întreg. Minciunica nevinovată şi sperjurul sunt rude de gradul II; dar oricât de subţiat ar fi sângele care le uneşte, undeva în genomul lor se repetă aceeaşi secvenţă de ADN.
Corupţia pe care o tot auzim pomenită la ştiri porneşte de la o realitate cât se poate de simplă: cineva care avea nevoie de ceva cunoştea pe altcineva care avea posibilitatea de a procupra acel ceva. Dacă este sau nu legal, asta e deja un subiect pentru o nouă povestire. Sistemul de relaţii şi pile are la bază o întrebare nevinovată: „Cunoşti pe cineva?”. Iar de aici se ajunge departe. Cu toţii cunoaştem pe cineva. Şi la un moment dat s-ar putea să ne fie de folos. Am fost crescuţi în ideea, lasă loc de bună ziua – şi nu neapărat din gentileţe, cât pentru că nu ştii niciodată când ai nevoie. Un coleg de şcoală generală poate fi cândva peste ani acel cineva de care ai nevoie. Nu ştii cum te duce viaţa. Şi aşa, din om în om, din obligaţie în obligaţie, din favor în favor, compromisul nu mai pare atât de mare. Mai ales când e vorba despre viaţa copilului tău.
Eliza a fost crescută într-un glob de cristal şi părinţii i-au pregătit un viitor departe de ţara în care s-a născut. A învăţat bine, a făcut meditaţii, a fost admisă la o universitate în Londra şi tot ce mai are de făcut este să ia notă mare la BAC. Aproape o formalitate. Doar că viaţa de care a fost ferită nu ţine cont de planurile părinţilor ei. Prezentul nu iartă şi nu aşteaptă să treacă BAC-ul. Cu o zi înainte de primul examen este agresată în plină zi şi puţin lipseşte să fie violată. A cui e vina? A sistemului care naşte brute degenerate? A trecătorilor care întorc privirea? A fiicei care îşi aşteaptă iubitul pe trotuar în loc să meargă direct la şcoală? A iubitului care întârzie? A tatălui care se grăbeşte să ajungă la amantă şi opreşte maşina cu o stradă mai departe?
„Bacalaureat” este un film care pune multe întrebări. Şi răspunde doar la o parte din ele. Având o structură concentrică pe toate planurile, este cu adevărat captivant şi te conduce către o vizionare activă. Eşti invitat să îţi răspunzi singur şi ţi se oferă toate informaţiile de care ai nevoie. Este nevoie, însă, de contribuţia personală a fiecărui spectator. Indicaţiile de cod sunt la tot pasul. În replici, în detalii de gesturi şi schimburi de priviri, în amănunte de decor, într-o mişcare de aparat, într-un plan secundar bogat şi bine mobilat. Cristian Mungiu alcătuieşte cu multă subtilitate un microcosmos uşor recognoscibil, în care principiul cauză-efect funcţionează impecabil. Îţi lasă impresia că eşti în control, că ştii ce a vrut să spună autorul pentru ca în secunda următoare să te întrebi oare?
Adrian Titieni îl interpretează pe tatăl nevoit să îşi iniţieze fata în arta compromisului cu mult firesc artistic. Cocktailul de vină, grijă, iubire şi responsabilitate este bine echilibrat şi dezvoltat în relaţiile cu fiecare personaj. Este un tată-universal, iar replici precum Ea trebuie să reuşească, altfel noi am trăit degeaba par scrise cu larga consultare a taţilor noştri. Romeo, acest vinovat fără vină, este tatăl fiecăruia dintre noi. Stângăcia pe care o are când cere o favoare, bunul simţ, ruşinea, nervii vărsaţi pe soţie, sentimentul de neputinţă, oboseala, fiecare nuanţă e speculată precis. Un om bun, cu păcatele lui, care trebuie să se descurce.
„Bacalaureat” este un alt fel de film românesc. Reuşeşte să vorbească în aceeaşi măsură la persoana I şi la persoana a III-a. Cu sinceritate, cinism controlat şi un strop de umor. Universal şi particular. Spune povestea unui om şi a lumii în care trăieşte. Este un film despre noi, cei are am învăţat să ne descurcăm, despre predarea ştafetei, despre minciunele transformate în trădări care distrug vieţi, despre scheleţii din şifonierul fiecărui spectator. Iar celebra ciorbă mâncată în filmele româneşti e folosită drept citat cultural.
Print