Nume nou intrat în repertoriul teatral din România, Claudine Galéa este oscriitoare franceză contemporană. După studii literare şi un debut ca actriţă, s-a dedicat dramaturgiei – pentru scenă sau radio, prin texte scurte sau monodrame, deseoriprezentate ca spectacole în lectura autoarei, acompaniată de muzicieni de jazz sau din zona modern simfonică. Piesa “Mă întorc de departe”(traducerea: Anca Rotescu), are, la rândul său, o structură poetic-muzicală, speculată în cea mai recentă premieră a Teatrului Odeon de către regizoarea Theo Herghelegiu.
Cunoscută drept fondator al companiei independente Teatrul Inexistent (1998), premiată pentru “iniţiativă şi nelinişte artistică” şi pentru alternativa pe care o propunea la finele anilor ‘90, Theo Herghelegiu şi-a păstrat spiritul rebel, dar, de ceva timp, a început să colaboreze şi cu teatrele de stat. Cele mai cunoscute producţii din această zonă sunt “SatisFUCKtion” (2012) la Teatrul Foarte Mic şi musicalul “Supermarket” (2010), preluat de Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”.
Fire intuitivă, regizoarea s-a pus în locul celor chinuiţi de întrebări şi a încercat a motiva (în caietul-program al spectacolului) alegerea unui astfel de text şi săvârşirea acestei “năzbâtii artistice” consumabile. Fermecată de povestea eroinei Camille şi de secretul ei (dezvăluit de-abia la final), dar şi de inserţiile shakespeariene (ca voci ale “unei instanţe subtile, ce sălăşluieşte în fiecare dintre noi”), lui Theo Herghelegiu i-a revenit clasica misiune de a face invizibilul – vizibil. Îi stă alături scenograful Dan Titza, care transformă Sala Studio a Teatrului Odeon într-un spaţiu de joc extins, generos (poate prea generos, uneori), alcătuit din practicabile de varii înălţimi şi populat cu tot felul de accesorii: şei de bicicletă ce vor deveni scaune, creta ce va desena figuri pe podea, nisipul care se va împrăştia în vânt, căluţul de lemn sortit a fi uitat afară… În mijloc tronează un pian transparent, cu dublă claviatură: una normală, funcţională, o alta transparentă, virtuală. Ca şi cele două lumi ce se confundă adesea în poveste. Dispus de jur împrejur, în careu, publicul asistă la derularea ei.
Impresia-mi iniţială a fost de remake dramatic al unuia dintre firele romanului “Orele” de Michael Cunningham, bazat la rândul său pe celebra “Doamna Dalloway” a Virginiei Woolf. O mamă casnică pleacă de acasă, părăsindu-şi familia, cu intenţia clară a sinuciderii – în carte, fără vreun motiv aparent – în piesă, dar cu o senzaţie continuă de frig, ce nu prevede nimic bun. Pista se va dovedi însă falsă pentru povestea noastră, care începe greu şi curge lent, parcă prea lent pentru cele şapte sferturi de oră în timp real. Dar cum Timpul şi Spaţiul sunt relative (şi asta ni se va demonstra în final), piesa îşi păstrează “centrul de ghidaj” prin Camille, personajul mamei absente. Chiar şi aşa, personajul se relativizează în raport cu ceilalţi: Zână Bună pentru fiul cel mic, Zână (aparent) Rea pentru fiica cea mare, Alice într-o utopică Ţară a Minunilor – în relaţia cu sine, sau enigmă neelucidată de soţul părăsit. Ana Maria Moldovan trece cu graţie şi eleganţă de la un plan la altul, Diana Gheorghian construieşte o adolescentă sfâşiată între problemele vârstei şi dispariţia mamei, Mugur Arvunescu – un puşti incapabil să înţeleagă “de ce?”, iar Ioan Batinaş – un soţ frământat de întrebări şi nelinişti, un tată incomplet. Ansamblul familial funcţionează unitar în interpretare, fapt esenţial în structura segmentată a spectacolului.
Alături de Camille, regizoarea descoperă al doilea “centru de ghidaj” în persoana Timpului, ca personaj-simbol,“partener cu rol vindecător şi funcţie taumaturgică”. La pianul vremii: Gelu Niţu. Şi cum dintr-o astfel de poveste de familie “gura lumii” nu putea lipsi, aceasta e imaginată ca un cor de “vrăjitoare”, ce dezbat situaţia din “ograda vecină”,între piaţă, coafor şi două cafele, dar care au şi rolul de a dezvălui secretul final al poveştii. Personajul-colectiv este interpretat pe patru voci şi în paşi de dans (coregrafia: Andreea Duţă) de Cătălina Mustaţă, Crina Mureşan, Paula Niculiţă şi Ioana Anastasia Anton. Costumele lor atrag cu precădere atenţia, nu atât prin movul preponderent, cât mai ales prin suprapunerea de straturi şi accesorii, concept regăsit în întreg spectacolul: de la spaţiul fragmentat de joc, pe niveluri, accesorizat la maxim cu mici elemente de decor, până la alternanţele de ritmuri, voci (uneori interioare) şi realităţi împresurătoare.
Se pare că Theo Herghelegiu nu a spus încă tot ce avea de spus prin musicalul “Supermarket”, căci şi de data aceasta apelează la inserţii de song-uri hip-hop, compuse de către un personaj cunoscut al lumii urban soul, pe numele său de scenă Bitză. Nu întotdeauna actorii se simt confortabil cu acest stil şi nici tehnicienii cu microfoanele pentru live, dar lucrurile se leagă. Ce îi lipseşte, însă, acestui spectacol, în pofida imaginilor şi sunetelor cu care este îmbrăcat din plin textul, e tocmai emoţia pe care ar putea să o transmită o astfel de poveste. Finalul se lasă mult aşteptat, iar acţiunea-proces nu reuşeşte a suplini lipsa acţiunii dramatice. Sau, poate, la premieră, toată cantitatea de emoţie s-a concentrat pe scenă, în actori, şi nu a mai ajuns în întregime la public. Căci dacă Spaţiul şi Timpul sunt relative, Energia funcţionează după alte legi. Odată cheltuită într-un sens, nu se va mai regăsi într-un altul…
FOTO: Octavian Tibăr
Print