Macius Întâiul, Regele copilăriei

Artişti şi poveştile lor în lumea cărţilor… Astăzi scenografa Adriana Grand.

Ne place să credem şi să spunem că o anumită carte ne-a marcat într-un fel existenţa, că alta ne-a făcut să… că a treia a trezit în noi ceva ce… că alta ne-a schimbat puţin drumul… şi poate că aşa şi este.

Aţi recitit, la o mare distanţă în timp o carte despre care credeaţi – nu, aveaţi convingerea – că e „cartea”? Cum vi s-a părut? Aţi fost dezamăgiţi? Sau aţi descoperit atâtea lucruri care parcă nu erau în-scrise acolo ultima dată?

E important  să citeşti atunci când trebuie o anumită carte. La timpul potrivit. Dar care este timpul potrivit? Cine îl ştie? Cine-ţi spune? Cum faci alegerea?

Majoritatea întâlnirilor noastre cu cartea sunt rodul întâmplării: cineva mi-a dat cartea asta, am auzit că… am trecut printr-o librărie şi mai aveau una… trebuie să citesc ceva pe tren…

Citim diferit aceeaşi carte şi, deşi literele se înşiră exact la fel în cartea ta şi a mea, le dăm înţelesuri diferite. În asta constau frumuseţea şi libertatea lecturii.

Îmi amintesc că am primit, pe la vârsta de 8-9 ani o carte care se numea „Regele Macius întâiul” (scrisă de Kórczag Jánusz). Nu era chiar ca o carte de poveşti obişnuită. Vorbea despre un copil exact ca noi, care era rege. I se întâmplau diverse lucruri, dar asta nu era important. Ceea ce m-a fascinat era faptul că puteam să mi-l imaginez pe regele ăla-copil ca pe cineva de lângă mine. Stilul era foarte credibil şi realist, probabil foarte convingător. Îmi amintesc şi coperta: era verde şi regele Macius era reprezentat destul de caricatural. Dar asta nu conta. Eu mi-l imaginam ca pe copilul din vecini cu care ne jucam. Şi probabil că pentru prima dată am simţit ce putere au literele alea scrise. Părinţii mi-au spus că o citeam şi-o reciteam aproape zilnic. Acum câţiva ani, ai mei mi-au trimis o parte din cărţile din copilărie. Era şi cartea „mea” printre ele. Am citit-o din nou, mi-a trezit aceleaşi emoţii, dar nu v-aş putea povesti mai multe. O sumă de impresii, un gust şi un miros din copilărie. Am regăsit o stare şi un ciob de oglindă din trecut.

O amintire dintr-o perioadă în care mi s-a întâmplat odată, la şcoală, să nu-mi amintesc cum se spune „ardei” în limba română, deşi eram perfect bilingvă. Era un joc în care trebuia să recunoşti (după gust, cu ochii legaţi), o legumă sau un fruct. Asociam cumva gustul acela cu cuvântul „paprika” şi-atât.

Mult mai târziu am început să traduc din limba maghiară, mai ales texte dramatice. Îmi place să „migrez” între două culturi, să le aduc mai aproape una de cealaltă. Am descoperit  plăcerea de a căuta – şi a găsi echivalenţe. De a încerca să te fac şi pe tine părtaş la ceva la care eu am acces. Citesc cu plăcere teatru, îmi place să descopăr texte noi şi să le pun în circulaţie.

Apoi ar mai fi „Micul prinţ” (Antoine de Saint-Éxupery), pe care l-am citit în copilărie, apoi mai târziu, apoi şi mai târziu într-o dimineaţă, împreună cu Tudor, finul meu de 9 ani. Şi când îi va re-veni timpul, o voi citi din nou.

Am acasă toată seria „Harry Potter”. Nu e o carte (numai) pentru copii. E o uluitoare sinteză între poveştile tuturor timpurilor şi locurilor şi lumea în care trăim. A imagina că în jurul tău e o lume paralelă – şi nu tocmai – populată de oameni cu puteri speciale, e, în sine, reconfortant. Modul subtil în care se amestecă această lume fantastă cu cea reală creează o stare de credibilitate care pe mine m-a convins cu totul.

O carte care m-a marcat profund este „Călătorie în jurul craniului meu” de Karinthy Frigyes. Un amestec de umor şi de melancolie, de ne-renunţare în faţa vieţii, de adâncă radiografiere a fiinţelor ce te înconjoară, dublată de o mare înţelegere în faţa ne-putinţelor noastre.

Şi pentru că sunt un om destul de neliniştit, îmi place foarte mult genul scurt: nuvele, proze scurte.

Şi Poezia.

Dincolo de  asta, e o plăcere de a ţine în mână un obiect frumos, ceva ce mi s-antipărit din copilărie, când părinţii mei dădeau ultimii bani din casă pe cărţi.

Există o întrebare standard, care apare în majoritatea chestionarelor: „dacă ai rămâne pe o insulă pustie, ce carte ai lua cu tine?” Lumea încearcă de obicei să amintească o operă fundamentală, ceva important, din care să te hrăneşti până la finalul exilului. De parcă nu ne-am putea plictisi de orice lucru, oricât de bun ar fi! Cum să alegi? Să iei o carte cât mai groasă, care să ţină cât mai mult? Ajungi şi aşa la finalul ei! Poate ceva plictisitor, din care citeşti cu greu? Sau ceva amuzant? Dar dacă, după o vreme, nu ţi se va mai părea aşa? Poate că, totuşi, poezia e salvarea.

Sau o carte cu foi goale, în care să-ţi scrii gândurile. S-o termini şi apoi s-o deschizi şi s-o citeşti, ca pe o carte tocmai cumpărată de la librărie. Şi – cine ştie? – poate că între timp se va arăta la orizont şi corabia salvatoare.

Sau poate că nu.

Dar cartea ta va rămâne.

Şi cineva…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.