Pe Mădălina Craiu publicul larg o știe din „Umbre”, serialul produs și difuzat de HBO în 2014, când actrița abia își încheiase studiile. De atunci, a mai jucat în câteva filme, inclusiv în scurtmetrajul „A Quiet Place”, selectat pentru ediția din 2016 a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. La teatru, o puteți vedea în „Steaua fără nume”, spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, și în „Paravan. Două telefoane”, regizat de Matei Lucaci-Grunberg la Godot. Înainte de a începe filmările la un nou scurtmetraj și repetițiile pentru câteva spectacole ale trupei Jamais Vu, în care joacă alături de colegi de generație, Mădălina Craiu a vorbit, într-o după-amiază luminoasă și relaxantă, despre cum e viața de actriță la nici treizeci de ani, în România. Cu căldură, cu plăcere, cu modestie și calm, într-un moment în care, cum spune ea însăși, se simte în siguranță.
Să începem cu prezența ta la Berlinala din 2016, nu tocmai reflectată în România. Cum a fost experiența asta?
Nu știu de ce a fost reflectată așa de vag. N-a fost numai filmul nostru acolo, ci și „O noapte la Tokoriki”, scurmetrajul regizat de tânăra Roxana Stroe, care a câștigat premiul juriului la secțiunea Generation 14plus. În treacăt fie spus, la noi nu s-a vorbit prea mult nici despre „Ilegitim” al lui Adrian Sitaru, și el în competiție la Berlinală. Evident, am fost prima dată la Berlinală în calitate de actriță. A fost o ieșire care m-a îmbogățit din multe puncte de vedere și mi-a plăcut enorm. Scurtmetrajul nostru regizat de un german, filmat în Romania, a fost la secțiunea Perspektive Deutsches Kino, unde sunt selectate doar opt fime, iar premiul este selectarea în sine. Tema lui e destul de dureroasă, regizorul a fost fascinat de subiect, ca, probabil, mulți europeni care nu fac parte din Est. E vorba despre traficul de persoane. Multe românce, bulgăroaice, ucrainience sunt vândute în străinătate și ajung prostituate. După aceea, chiar dacă scapă, nu se mai pot integra. Regizorul a vrut să privească dintr-o altă perspectivă. Ce se întâmplă cu aceste fete când ajung înapoi acasă, dacă scapă? Ele nu mai pot fi salvate, trăiesc cu un stigmat în familie și în societate, mai ales că majoritatea sunt din familii sărace de la țară, care de regulă nu le primesc înapoi, iar ele continuă să se prostitueze, pentru că altceva nu li se oferă.
Cum ai ajuns să joci în scurtmetrajul „A Quiet Place” de Ronny Dörfler?
Ronny s-a documentat, a descoperit-o pe Iana Matei, o femeie care se îngrijește de un adăpost pentru fete molestate și vândute, pe care le aduce înapoi. Ea are finanțare din Suedia. România nu-i dă bani pentru așa ceva. A scris o carte care a fost tradusă și în germană, Ronny a citit-o și s-a hotărât să facă filmul la noi. A lucrat cu producători români care ne știau și pe mine, și pe Oana Rusu, ne-au chemat la casting și ne-au ales, mai ales că și semănăm un pic. Apoi a venit Maria Obretin pentru rolul mamei și Șerban Pavlu pentru rolul tatălui. Am filmat într-o casă din Frumușani plină de purici, am avut peripeții, ne-am înbolnăvit la sfârșit cu toții, lui Șerban i s-a stricat mașina, am luat un cățel din Frumușani… A fost o filmare de neuitat! Filmul a ieșit bine și a fost selectat la Berlinală.
Unde ați fost primiți cum?
Eu am stat cinci zile și minunat a fost că am avut cea mai bună acreditare. Ne distram și spuneam că avem aceeași acreditare ca George Clooney, adică puteam intra la orice film și la orice eveniment, ceea ce nu poate toată lumea. Am avut acest noroc, am fost la premiere la Berlinale Palace, cu toate vedetele de pe covorul roșu. Atunci am văzut la premieră și „Kollektivet”, noul film al lui Thomas Vinterberg, și sunt fericită că am stat în aceeași sală cu omul ăla și am respirat același aer… Altfel, am învățat Berlinul, ne-am plimbat. A fost o experiență completă. Iar filmul nostru, difuzat în premieră într-o sală de 500 de locuri, a fost primit foarte bine, cum nu mă așteptam. Am avut apoi conferințe și întrebări, cu oameni care sunt acolo pentru că iubesc filmul, știu despre ce e vorba și știu ce să întrebe. Când ești acolo, parcă simți altfel industria, mai intim, mai sănătos.
La noi lumea nu înțelege că simplul fapt de a fi în selecția oficială de la Berlinală e extrem de important – fie că e film artistic, film documentar, fim de animație, scurtmetraj. E deja enorm. La noi îmi imaginez că interesează doar lungmetrajele și cele care iau premii foarte mari.
Oare în România participarea asta n-a stârnit mare interes pentru că e vorba despre un scurtmetraj?
Se poate. Așa a fost și în cazul celuilalt film, care a câștigat și un premiu. La noi lumea nu înțelege că simplul fapt de a fi în selecția oficială de la Berlinală e extrem de important – fie că e film artistic, film documentar, fim de animație, scurtmetraj. E deja enorm. La noi îmi imaginez că interesează doar lungmetrajele și cele care iau premii foarte mari.
Filmul românesc are în continuare succes în străinătate, asta știm. Dar există artiști triști că nu au pentru cine să facă film în țara lor, că nu au publicul pe care și l-ar dori aici. Tu ce crezi?
Având o ascensiune destul de recentă și axată pe festivaluri, filmul românesc s-a și concentrat pe direcția asta. Când vezi că ai succes într-o anume nișă, e normal să continui pe nișa aia. Și, drept urmare, în continuare se iau premii importante la toate festivalurile bune. Suntem încă acolo, selectați anual. Problema e că publicul de festival nu coincide cu publicul mare. Iar la noi publicul de festival e mic. Nici filmul românesc nu s-a canalizat pe public, filme de public nu prea se fac, iar cele care se fac se adresează unui anume public, de fapt, cel de televiziune. Or, există filme care sunt și de festival, și de public. Dar nu la noi. Noi mai avem de învățat meserie, încă nu avem toate instrumentele pentru așa ceva. Totuși, nu e o dramă să faci film în România! E o plăcere, dar trebuie să recunoaștem că suntem într-o industrie tânără, care mai are de învățat, care în timp o să ajungă la un nivel de luat în seamă.
Și cum e atmosfera în industria asta tânără?
Mie îmi place filmul enorm. La teatru, mergi pe scenă, publicul așteaptă ceva de la tine, tu știi că așteaptă și muncești să-i dai. La film, e o echipă care lucrează ca să ajungă la un produs bun, toți trag spre același scop. Bate, cum spui, o briză plăcută și proaspătă. Vin din urmă regizori tineri mai occidentali, mai deschiși spre a face filmele alea care zicem noi că ne lipsesc. Mă simt în siguranță în industria asta tânără. Mi se pare că merge pe drumul bun. Sunt, e drept, printre norocoșii care au făcut mult film.
Serialul „Umbre” produs de HBO te-a ajutat concret?
A fost prima producție mare în care am jucat și am învățat enorm despre ce înseamnă o producție eficientă la nivelul ăla. În afară de a-mi da o confirmare, m-a responsabilizat, mi-a crescut cota, care trebuie apărată. Nu pot să fiu decât recunoscătoare pentru ce mi s-a întâmplat și cred că sunt extrem de norocoasă că am prins așa ceva când eram studentă în primul an de masterat.
Există solidarite de generație la voi?
Eu, de exemplu, fac parte din grupul Jamais Vu, o asociație pe care am făcut-o noi după ce am lucrat câteva proiecte împreună, am funcționat bine și am vrut să mai lucrăm așa. Avem un regizor, Matei Lucaci-Grunberg. Actorii din trupă sunt colegi de-ai mei, dar colaborăm și cu alți colegi. Suntem un grup de 7-8 oameni solidari, care se bucură autentic atunci când unul prinde un proiect mare. Mi se pare important să te legi de generația ta și să crești mai departe împreună cu cei care fac parte din ea. Mi se pare formula ideală.
Ce fel de teatru vreți să faceți?
Cum spune toată lumea, teatru bun, evident. Ne axăm, într-adevăr, pe comedie, un gen trecut cu vederea. Am vrea să aducem comedia la un nivel atât de bun, încât să poată fi luată în serios. Asta ține mult, bineînțeles, de regizorul nostru, care scrie foarte bine. Jucăm un spectacol de doi ani și, spre surprinderea noastră, încă umplem sala, fără publicitate.
Spectatorul român vrea comedie. Comedia e profitabilă. Teatrele vor profit. De ce se face puțină comedie bună?
E atât de greu să faci comedie bună, că nu înțeleg de ce continuăm cu preconcepția că drama, tragedia, e mult mai grea și mai importantă. Probabil pentru că se face multă comedie proastă? Cred că asta vine de la cum se interpretează ideea că publicul își dorește comedie. Mi-e greu să cred că-și dorește vodeviluri și șușe. Comedia bună cere un mare efort, înseamnă text bun, timing impecabil, actori antrenați pentru asta, unde ne-am dori și noi să ajungem. Dacă iei comedia ca pe un meșteșug pe care chiar trebuie să-l înveți, ea se vede altfel. Dacă se va ajunge la un alt nivel, nu va mai fi considerată marginală. Victor Ioan Frunză, de exemplu, face împreună cu trupa lui comedie extrem de bună. Dar acolo există respect față de meserie.
În teatrul independent, se merge pe rețetă, căci e foarte greu să găsești fonduri și oamenii vor căuta mai departe acele rețete care li se pare că funcționează, ca să aibă un minim de siguranță că vor face în continuare asta, ceea ce e groaznic.
Dar în teatrul independent?
Se merge pe rețetă, căci e foarte greu să găsești fonduri și oamenii vor căuta mai departe acele rețete care li se pare că funcționează, ca să aibă un minim de siguranță că vor face în continuare asta, ceea ce e groaznic. Dar suntem într-un fel de tranziție, toți sunt debusolați, nu știu încotro s-o ia, iar apele se vor liniști, preconizez, la un moment dat și se va găsi o cale pentru o coexistență sănătoasă între teatrul de stat și cel independent. Momentan însă, e haos.
Când termini facultatea ești pregătit pentru acest haos?
Absolut deloc. Suntem crescuți într-un dolce far niente și într-o inconștiență incredibilă. Când ieși din facultate, ai impresia că ți se cuvine totul, aștepți să sune telefonul și să primești de lucru. După ce te dai cu capul de prag, începi să faci lucruri de unul singur ca să funcționezi. Ieșim din facultate inadaptați la mediul care ne înconjoară, ca și cum am ieși dintr-o pepinieră. Cumva, facultatea îți dă un boost de orgoliu foarte nesănătos. Toți ieșim cu visuri și cu așteptări nerealiste.
Dar cum se face că ai ajuns la actorie de la Liceul Tudor Vianu?
Am fost la clasa de informatică intensiv, viața mea nu avea nicio legătură cu ce va urma. M-am pregătit doi ani pentru arhitectură, spre încântarea părinților mei, arhitecți, care după aceea aveau să trăiască o ușoară dezamăgire că fiica rătăcitoare s-a hotărât să facă altceva. În liceu, când mergem absolut tot timpul la teatru, am avut o profesoară de română, doamna Ohara Donovetsky, care făcuse o trupă de teatru a liceului și se ocupa de ea. Am intrat și eu, mi-a plăcut. Într-o bună zi m-am trezit și trebuia și să-mi fac tema la geometrie descriptivă, și să învăț un rol pentru trupa noastră de teatru și mi s-a părut mai atrăgător rolul…. Și m-am gândit, la un moment dat: Ce-ar fi dacă aș face asta, în loc de…? Am avut norocul teribil să funcționeze. A fost alegerea bună. Am intrat la facultate din a doua încercare, ceea ce a fost încă un noroc, pentru că am ajuns la clasa domnului Adrian Titieni, profesor cu metodă, care mi-a priit cum nu mi-ar fi priit niciun alt profesor. Apoi alt noroc, un rol într-un scurtmetraj, „Blue”, care a avut mare succes și după care am fost distribuită în alte filme.
Îți place lumea în care trăiești?
E singura lume pe care o cunosc. Bănuiesc că, dacă nu m-a scos din sărite până acum, încât să plec altundeva, îmi place. Cred că am un loc aici, că îmi fac un loc încet, dar sigur, și mă așez sănătos în viața mea. Am siguranța, cumva, că o să mai fac lucruri. Probabil că, pentru că îmi doresc și trag într-acolo, o să se întâmple.
Cultivarea e foarte importantă și asta se întâmplă în trupa lui Victor Ioan Frunză: oamenii își cultivă inteligența scenică, deschiderea față de această meserie, cultura și ajung la o sumă frumoasă care îi face ceea ce sunt acum. Mi se pare un ideal.
Ai o profesie care creează dependență?
Da, o profesie ingrată, care-ți creează și dependența de confirmări, care dezvoltă și o zonă de vanitate pe care după aceea e foarte greu s-o înăbuși. Și vrei altă confirmare… Îți trebuie curaj să te duci în fața a o sută – două sute de oameni și să-ți asumi riscul că poți s-o dai în bară. Dar vine și din vanitate. Actorul vrea să demonstreze și vrea să arate, nu se face actor ca să nu-l vadă nimeni! Cât despre talent, am citit un studiu care m-a satisfăcut cu rezolvarea lui: există date pentru ceva și o aplecare spre…, care, cultivată în timp, se transformă în talent. Date avem mulți, dar la un anumit nivel de talent ajungem târzior, cu excepția geniilor. Cultivarea e foarte importantă și asta se întâmplă în trupa lui Victor Ioan Frunză: oamenii își cultivă inteligența scenică, deschiderea față de această meserie, cultura și ajung la o sumă frumoasă care îi face ceea ce sunt acum. Mi se pare un ideal. Altfel, sigur că trăim în lumea noastră mică și nu cred că există actor care să nu se fi gândit, la un moment dat, să se lase, chiar la vârste mici. Sunt situații în care te descurajezi zdravăn și nu-ți mai place lumea în care trăiești.
Și totuși, de ce ne zbatem atât să facem teatru – un bibelou, cum îi spunea Constantin Cojocaru – în lumea asta mică?
Lumea asta mică e, totuși, a noastră și îi aparținem. Tragem către un nivel din ce în ce mai bun, care, normal, aduce și satisfacții pentru că e în concordanță cu ce trăim. Dacă ne-am duce să facem film în străinătate, în mod evident, n-am mai avea de ce să ne zbatem pentru acest mic bibelou! Dar suntem în România, un bibelou mai mare, care conține acest bibelou mic care este teatrul. România e o piață în creștere, unde e loc și pentru noi. Și noi ne zbatem.
Foto: Facebook Mădălina Craiu